Hotarare din 2025 în Cauza Bădescu şi altele împotriva României
M.Of. 1090
În vigoare Versiune de la: 26 Noiembrie 2025
Hotarare din 2025 în Cauza Bădescu şi altele împotriva României
Dată act: 15-apr-2025
Emitent: Curtea Europeana A Drepturilor Omului
Art. 7 * Nullum crimen sine lege * Nulla poena sine lege * Pretinsă lipsă de previzibilitate a temeiului legal al condamnării unor judecătoare pentru abuz în serviciu * Formulare suficient de precisă a articolelor de lege care incriminează abuzul în serviciu la momentul faptelor, însoţite de jurisprudenţa interpretativă * Reclamante, judecătoare, care au avut posibilitatea de a discerne într-o măsură rezonabilă, în raport cu circumstanţele, riscul de a fi condamnate penal pentru faptele lor, fără punerea în discuţie a garanţiei independenţei justiţiei * Interpretare reţinută de instanţele naţionale, pentru stabilirea răspunderii individuale a reclamantelor, în concordanţă cu esenţa infracţiunii în litigiu Întocmită de grefă. Nu obligă Curtea. |
Hotărârea a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Lado Chanturia, preşedinte, Jolien Schukking, Faris Vehabovic, Ana Maria Guerra Martins, Anne Louise Bormann, Andras Jakab, judecători, Ioan Florin Streteanu, judecător ad-hoc, şi Simeon Petrovski, grefier adjunct de secţie,
- cererile (nr. 22.198/18, 48.856/18 şi 57.849/19) îndreptate împotriva României, prin care trei resortisante ale acestui stat, doamna Liliana Bădescu ("prima reclamantă"), doamna Dumitriţa Piciarcă ("a doua reclamantă") şi doamna Veronica Cîrstoiu ("a treia reclamantă"), au sesizat Curtea la datele precizate în anexă, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia");
- decizia de a aduce la cunoştinţa Guvernului român ("Guvernul") capătul de cerere referitor la art. 7 din Convenţie şi de a declara inadmisibile celelalte capete de cerere;
- decizia preşedintelui camerei de a-l desemna pe domnul Ioan Florin Streteanu ca judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii), având în vedere abţinerea domnului Sebastian Răduleţu, judecător ales în numele României (art. 28 din Regulament),
1. Cererile au ca obiect pretinsa lipsă de previzibilitate a temeiului legal al condamnării reclamantelor, judecătoare, pentru abuz în serviciu. Reclamantele invocă art. 7 din Convenţie.
2. Reclamantele s-au născut în 1957, 1955 şi, respectiv, 1957 şi au domiciliul în Bucureşti. Prima reclamantă a fost reprezentată de către avocatul I.V. Stănoiu, a doua reclamantă de către avocata A. Cojocaru, iar a treia reclamantă de către avocatul C.L. Popescu.
3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. Cele trei reclamante au exercitat funcţia de judecător în cadrul Secţiei penale a Curţii de Apel Bucureşti ("curtea de apel").
5. Prin Decizia penală definitivă din 4 aprilie 2011, curtea de apel - în complet din care nu făceau parte reclamantele - l-a condamnat pe S.D. la 7 ani de închisoare pentru diferite infracţiuni economice, precum şi la plata, în solidar cu alţi inculpaţi, a unor daune-interese cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material cauzat părţii civile.
6. S.D. a formulat la curtea de apel două contestaţii în anulare - cale extraordinară de atac - împotriva Deciziei penale definitive din 4 aprilie 2011. Contestaţiile în anulare erau soluţionate, conform dispoziţiilor legale, de un complet de 3 judecători. Prima contestaţie formulată de S.D. a fost declarată inadmisibilă, iar a doua contestaţie a fost retrasă de S.D.
7. La 23 noiembrie 2011, S.D. a formulat o a treia contestaţie în anulare, considerând că a făcut obiectul mai multor urmăriri penale pentru aceleaşi fapte.
8. Cauza a fost repartizată aleatoriu unui complet de judecată în compunerea căruia intrau cele trei reclamante.
9. Prin Decizia penală definitivă din 22 februarie 2012, curtea de apel, în completul format din cele trei reclamante, a admis a treia contestaţie în anulare formulată de S.D. (supra, pct. 7) şi a anulat condamnarea penală a acestuia, fără a examina latura civilă a cauzei. Curtea de apel a constatat că S.D. fusese urmărit penal anterior, în cadrul unei proceduri separate, pentru fapte care aveau legătură în parte cu cele pentru care fusese condamnat prin Decizia penală definitivă din 4 aprilie 2011 (supra, pct. 5). A constatat că în cadrul acelei proceduri penale s-a dispus neînceperea urmăririi penale, soluţie care a fost confirmată prin Decizia penală pronunţată la 27 septembrie 2010 de Curtea de Apel Craiova. Curtea de apel a concluzionat că, în speţă, a fost încălcat principiul ne bis in idem, în măsura în care S.D. a făcut obiectul unei duble urmăriri penale.
10. În 2013, la o dată neprecizată, ca urmare a denunţului formulat de R.A. împotriva celei de-a treia reclamante şi a altor persoane, a fost începută o anchetă penală pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de corupţie. Prin rechizitoriul din 15 noiembrie 2013, a treia reclamantă a fost trimisă în judecată pentru mai multe infracţiuni, printre care cea de luare de mită în legătură cu pronunţarea Deciziei penale din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9).
11. Prin Sentinţa penală din 26 martie 2016, confirmată prin Decizia definitivă din 2 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte, Curtea de Apel Constanţa a condamnat-o pe a treia reclamantă la 7 ani de închisoare pentru luare de mită, trafic de influenţă, înşelăciune, fals în înscrisuri şi complicitate la infracţiunea de spălare de bani. În sarcina acesteia s-a reţinut că a primit, în cursul lunii februarie 2012, cu titlu de mită, suma de 630.000 EUR pentru a pronunţa, împreună cu celelalte două reclamante, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulate de S.D.
12. A treia reclamantă şi-a executat pedeapsa până la data de 17 octombrie 2017, când a fost liberată condiţionat.
13. Între timp, prin Decizia penală din 25 octombrie 2016, curtea de apel, sesizată cu o cerere de revizuire întemeiată pe hotărârea de condamnare a celei de-a treia reclamante (supra, pct. 11), a anulat Decizia din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9) şi a amânat pronunţarea privind a treia contestaţie în anulare formulată de S.D. (supra, pct. 7) până la o dată ulterioară. Prin Decizia din 15 noiembrie 2016, curtea de apel a luat act de retragerea celei de-a treia contestaţii în anulare formulate de S.D.
14. La 27 aprilie 2012, în urma publicării în mass-media a unor articole cu privire la anularea condamnării lui S.D. (supra, pct. 9), s-a dispus cercetarea disciplinară faţă de reclamante.
15. În conformitate cu art. 99 lit. t), raportat la art. 991 alin. (2) şi art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ("Legea nr. 303/2004" - infra, pct. 72), Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea unei sancţiuni disciplinare celor trei reclamante, invocând faptul că acestea şi-au exercitat atribuţiile de serviciu cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă ca urmare a încălcării grave a normelor de drept procesual penal. S-a precizat că abaterile disciplinare imputate nu se refereau la interpretarea pe care reclamantele au dat-o normei de drept procesual aplicabile, nici la raţionamentul juridic avut în vedere la pronunţarea hotărârii, ci la depăşirea de către acestea a limitelor legale care le erau impuse prin lege în cadrul examinării contestaţiei în anulare.
16. Prin Hotărârea din 4 decembrie 2012, adoptată cu majoritate, Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM") a respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară, considerând că faptele imputate reclamantelor nu constituiau abatere disciplinară. CSM a considerat că decizia penală în litigiu (supra, pct. 9) se întemeia pe interpretarea de către reclamante a normei de procedură referitoare la admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac şi că modul în care acestea au aplicat legea nu putea face obiectul acţiunii disciplinare, interpretarea reţinută în speţă fiind raţională, argumentată şi rezonabilă. Potrivit CSM, în caz contrar s-ar nesocoti principiul independenţei judecătorilor şi dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, principii garantate de art. 124 alin. (3) şi, respectiv, de art. 129 din Constituţie (infra, pct. 68).
17. În continuare, CSM a constatat că reclamantele nu au acţionat cu gravă neglijenţă. S-a reţinut, în această privinţă, că numai erorile evidente, fără nicio justificare obiectivă, fiind în contradicţie vădită cu dispoziţiile legale, puteau angaja răspunderea disciplinară. Potrivit CSM, Decizia pronunţată de reclamante la 22 februarie 2012 reflecta interpretarea pe care acestea au dat-o probelor din dosarul cauzei şi legislaţiei.
18. Prin Decizia civilă definitivă din 25 noiembrie 2013, pronunţată în recursul declarat de Inspecţia Judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători ("Înalta Curte"), a confirmat hotărârea CSM. Instanţa a considerat că Inspecţia Judiciară pune în discuţie însuşi modul de interpretare şi aplicare a unei norme de drept de către judecători şi raţionamentul logico-judiciar al acestora în cadrul examinării condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare. Cu toate acestea, instanţa a statuat că aceste aspecte ale hotărârii judecătoreşti nu puteau face obiectul unei acţiuni disciplinare. Înalta Curte a considerat, de asemenea, că concluziile procurorului din Rezoluţia din 7 august 2012 (infra, pct. 21) erau de asemenea relevante pentru cauza în discuţie.
19. Ca urmare a sesizării din oficiu, la 28 februarie 2012, Direcţia Naţională Anticorupţie ("DNA"), respectiv parchetul însărcinat cu anchetarea faptelor de corupţie săvârşite de cei mai înalţi demnitari şi funcţionari ("parchetul") a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamante în legătură cu pronunţarea Deciziei penale din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9). La 3 aprilie 2012, DNA a dispus începerea urmăririi penale faţă de cele trei reclamante pentru abuz în serviciu în formă calificată împotriva intereselor persoanelor ("abuz în serviciu") şi pentru favorizarea infractorului. Persoanelor în cauză li s-a imputat că, prin Decizia penală pronunţată la 22 februarie 2012, cu ştiinţă, şi-au arogat prerogative ce nu le sunt recunoscute de lege pentru soluţionarea unei contestaţii în anulare, că astfel şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu şi că au creat, procedând astfel, o situaţie favorabilă lui S.D., condamnarea sa fiind anulată.
20. Parchetul a constatat următoarele erori în legătură cu Decizia penală din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9):
- faptele pentru care inculpatul S.D. a fost cercetat în cele două proceduri penale succesive nu sunt identice;
- potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Decizia din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova de confirmare a neînceperii urmăririi penale (supra, pct. 9) nu a avut autoritate de lucru judecat, întrucât nu a soluţionat fondul acuzaţiilor în materie penală;
- contestaţia în anulare ar putea duce la casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când motivul invocat în susţinerea cererii de încetare a procesului penal nu a fost soluţionat în cadrul căilor ordinare de atac. Or, în speţă, curtea de apel, prin Decizia penală din 4 aprilie 2011 (supra, pct. 5), s-a pronunţat definitiv cu privire la motivul întemeiat pe excepţia autorităţii de lucru judecat.
21. Prin Rezoluţia din 7 august 2012, DNA a dispus scoaterea de sub urmărire penală a celor trei reclamante. S-a considerat că, în speţă, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor, dar că, în temeiul art. 2 din Legea nr. 303/2004 (infra, pct. 72), potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi inamovibili şi orice autoritate sau instituţie trebuie să respecte această independenţă, judecătorii nu pot răspunde penal pentru fapte legate de infracţiuni de abuz în serviciu şi de neglijenţă în exercitarea funcţiei în ceea ce priveşte hotărârile date în această calitate. DNA a reţinut, în această privinţă, că judecătorii se bucură de un tip de imunitate reglementat prin conceptele de inamovibilitate şi independenţă, atunci când atribuţiile de serviciu, încălcate cu ştiinţă sau din culpă, vizează chiar conţinutul soluţiei adoptate într-o cauză dedusă judecăţii.
22. DNA a concluzionat că, având în vedere aplicabilitatea comună în cazul de faţă a două dispoziţii legale - una penală şi cealaltă referitoare la statutul judecătorilor, "există îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a unui judecător pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsuri dispuse prin hotărâri judecătoreşti", îndoială care este în beneficiul reclamantelor. În sfârşit, constatând că aceeaşi faptă făcea obiectul unei cauze disciplinare (supra, pct. 15), DNA a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru motivul că fapta denunţată nu este prevăzută de legea penală.
23. Reclamantele au sesizat curtea de apel cu o plângere împotriva Rezoluţiei din 7 august 2012 (supra, pct. 21). S-au plâns că au fost urmărite penal ca urmare a soluţiei pe care au reţinut-o în Decizia penală din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9).
24. Prin Sentinţa definitivă din 1 octombrie 2012, curtea de apel a respins plângerea reclamantelor, precizând că nu are competenţa de a dispune ca parchetul să modifice motivele pe care şi-a întemeiat rezoluţia.
25. Prin Ordonanţa din 29 ianuarie 2014, procurorul-şef al DNA a infirmat din oficiu Rezoluţia procurorului de caz din 7 august 2012 (supra, pct. 21) şi a dispus redeschiderea urmăririi penale faţă de cele trei reclamante. Procurorul-şef a considerat că trimiterea în judecată, prin Rechizitoriul din 15 noiembrie 2013, a celei de-a treia reclamante (supra, pct. 10) constituia un fapt nou, care permitea redeschiderea urmăririi penale faţă de cele trei reclamante pentru abuz în serviciu şi pentru favorizarea infractorului.
26. Unele probe din dosarul de trimitere în judecată a celei de-a treia reclamante pentru corupţie în cadrul procesului penal referitor la aceste fapte (supra, pct. 10) au fost incluse în urmărirea penală astfel redeschisă. S-a constatat că din declaraţiile martorilor au rezultat următoarele: a treia reclamantă a acceptat, în schimbul unei sume de bani, să pronunţe o soluţie favorabilă lui S.D. în cadrul contestaţiei în anulare. A treia reclamantă l-a sfătuit pe S.D., prin intermediari, să depună contestaţii în anulare şi apoi să le retragă până la repartizarea dosarului unui complet de judecată din care făcea ea parte. A treia reclamantă a informat un martor că a cerut părerea celorlalte două reclamante înainte de pronunţarea deciziei şi că acestea au fost de acord să pronunţe o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare, întrucât din documentele depuse rezulta că îşi pot motiva hotărârea în favoarea lui S.D.
27. Prin Rechizitoriul din 15 aprilie 2014, DNA a trimis în judecată cele trei reclamante în faţa curţii de apel pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, favorizarea infractorului şi fals intelectual. Parchetul a imputat reclamantelor că nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale şi au pronunţat o decizie nefondată ca urmare a unui element exterior care le-a influenţat decizia, şi anume mita primită de la S.D. de către a treia reclamantă.
28. În plus, DNA a disjuns cauza referitoare la prima şi a doua reclamantă în vederea continuării urmăririi penale pentru luare de mită. Ulterior, această din urmă cauză a fost soluţionată de parchet prin Ordonanţa de clasare din 17 iulie 2017.
29. În cadrul procesului în faţa curţii de apel, reclamantele au susţinut, printre altele, că nu puteau fi urmărite penal pentru opinia juridică pe care o exprimaseră într-o hotărâre judecătorească şi că hotărârile judecătoreşti nu puteau fi supuse decât controlului în urma exercitării căilor de atac.
30. Prima reclamantă a susţinut, de asemenea, că unele instanţe au statuat că deciziile de confirmare a neînceperii urmăririi penale au autoritate de lucru judecat şi că ea însăşi nu putea fi condamnată pentru că a reţinut o anumită soluţie în contextul existenţei unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor. La rândul său, a doua reclamantă a susţinut că, în cadrul examinării de către aceasta şi coinculpate a contestaţiei în anulare în litigiu, nu au fost administrate probe, nu a stabilit vinovăţia lui S.D. şi nu s-a pronunţat asupra laturii civile, ci a verificat doar condiţiile de aplicare în speţă a principiului non bis in idem. În final, a treia reclamantă a declarat că a pronunţat decizia cu bună-credinţă şi cu respectarea normelor juridice aplicabile, iar soluţia în litigiu a fost adoptată în unanimitate.
31. Prin Sentinţa penală din 19 mai 2016, curtea de apel lea achitat pe prima şi a doua reclamantă pentru toate infracţiunile pentru care fuseseră trimise în judecată.
32. Curtea de apel a reţinut, în primul rând, că exista, într-o anumită măsură, la momentul comiterii faptelor, o practică judiciară neunitară atât în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a deciziilor de confirmare a neînceperii urmăririi penale, cât şi în ceea ce priveşte întinderea controlului exercitat în cadrul unei contestaţii în anulare şi că, prin urmare, nu se putea considera că cele două reclamante în cauză au încălcat normele legale pe care erau obligate să le aplice.
33. Pe de altă parte, instanţa a considerat că Decizia penală din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9) era nefondată în ceea ce priveşte identitatea faptelor pentru care a fost cercetat S.D. în cele două proceduri penale. A considerat totuşi că, deşi cea dea treia reclamantă fusese între timp condamnată în primă instanţă pentru luare de mită (supra, pct. 11), probele administrate în această cauză nu sunt sub nicio formă în măsură să ofere indicii ale primirii de către primele două reclamante a unor sume de bani pentru a se pronunţa în sensul Deciziei penale din 22 februarie 2012.
34. În continuare, curtea de apel a statuat că judecătorii pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de abuz în serviciu şi nu beneficiază de imunitate pentru faptele comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu atunci când cu rea-credinţă realizează un act de justiţie defectuos, cu încălcarea legii. Instanţa a adăugat că nu orice act de justiţie defectuos constituie abuz în serviciu, căci în aceste condiţii s-ar afecta în mod grav independenţa judecătorilor, separarea puterilor în stat, principiul pronunţării hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu legea şi potrivit propriei conştiinţe a judecătorului.
35. Curtea de apel a explicat astfel că modul de interpretare a probelor, de aplicare a legii la cazul concret reprezintă raţionamentul judiciar, iar acest raţionament nu poate face obiectul cenzurii decât în căile legale de atac. În susţinerea unei astfel de analize, curtea de apel a făcut trimitere atât la textul art. 124 alin. (3) din Constituţie (infra, pct. 68), cât şi la cel al art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (infra, pct. 73), la art. 16 din Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (infra, pct. 86), la o hotărâre din 9 decembrie 1981 a Curţii de Casaţie din Franţa şi, în fine, la doctrina şi jurisprudenţa română, potrivit cărora, pe de o parte, eventualele erori de interpretare şi de aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a funcţiilor, iar, pe de altă parte, aceste erori pot fi corectate prin exercitarea căilor de atac.
36. În final, curtea de apel a concluzionat că din probele administrate în speţă nu reieşea că, prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, primele două reclamante au abuzat de funcţiile lor cu scopul de a vătăma interesele juridice ale uneia dintre părţile la proces sau au acţionat cu rea-credinţă în înfăptuirea justiţiei.
37. Prin aceeaşi Sentinţă penală din 19 mai 2016 (supra, pct. 31), curtea de apel a dispus disjungerea cauzei faţă de a treia reclamantă, cu motivarea că dosarul în care aceasta este trimisă în judecată pentru luare de mită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu referire la pronunţarea Deciziei penale din 22 februarie 2012, era pe rolul Înaltei Curţi (supra, pct. 11). Cu privire la acest aspect, curtea de apel a considerat că, pentru a putea pronunţa o soluţie în privinţa celei de a treia reclamante, avea nevoie de reprezentarea întregii activităţi infracţionale de care era acuzată, întrucât infracţiunile de care aceasta din urmă a fost acuzată în cauza cu care a fost învestită au fost săvârşite în concurs cu infracţiunea de luare de mită (procedura ulterioară în privinţa celei de-a treia reclamante pentru abuz în serviciu este descrisă la pct. 61-67 infra).
39. Parchetul a contestat achitarea celor două reclamante, considerând că vinovăţia acestora a fost stabilită. În special, a arătat că din probe reieşea că a treia reclamantă avusese o înţelegere cu D.A. să pronunţe o soluţie favorabilă lui S.D. Deşi prima şi a doua reclamantă nu aveau cunoştinţă de această înţelegere, în măsura în care a treia reclamantă îi indicase lui D.A. că soluţia în cauza lui S.D. depindea de influenţa pe care o putea exercita asupra celorlalte două reclamante şi că Decizia penală din 22 februarie 2012 fusese pronunţată în unanimitate, primele două reclamante pronunţaseră această decizie cu rea-credinţă. Potrivit parchetului, faptele stabilite în sentinţa penală definitivă de condamnare a celei dea treia reclamante (supra, pct. 11) susţineau elementele aflate deja la dosar şi demonstrau că un element exterior a influenţat decizia primei reclamante şi a celei de-a doua reclamante în momentul pronunţării Deciziei penale din 22 februarie 2012.
40. Prima şi a doua reclamantă au invocat, în replică, art. 1 alin. (1) din Carta universală a judecătorului (infra, pct. 93), art. 16 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (infra, pct. 86), jurisprudenţa internă şi o decizie a Curţii de Casaţie din Franţa în susţinerea argumentului lor potrivit căruia garanţia de independenţă era esenţială pentru înfăptuirea justiţiei şi hotărârile judecătoreşti, chiar dacă erau eronate, nu puteau fi contestate decât prin exercitarea căilor de atac, nu pe cale penală.
41. Înalta Curte a audiat mai mulţi martori, printre care D.A. (supra, pct. 39), R.A. (supra, pct. 10) şi S.D.
2. Decizia penală definitivă din 14 iunie 2017 de condamnare a primelor două reclamante pentru abuz în serviciu
42. Printr-o Decizie penală definitivă din 14 iunie 2017, Înalta Curte le-a condamnat pe prima şi a doua reclamantă la câte 4 ani de închisoare pentru abuz în serviciu. În plus, le-a condamnat pe reclamante la câte 1 an de închisoare pentru favorizarea infractorului. După ce a contopit cele două pedepse, Înalta Curte le-a condamnat pe reclamante la câte 4 ani şi 4 luni de închisoare cu executare în regim privativ de libertate. Reclamantele au fost totodată obligate la repararea prejudiciului rezultat din dobânzile datorate ca urmare a întârzierii la executarea plăţii despăgubirilor civile, la care fusese obligat S.D., pentru prejudiciul constatat prin Decizia penală definitivă din 4 aprilie 2011 (supra, pct. 5).
43. Înalta Curte a stabilit mai întâi legea penală cea mai favorabilă persoanelor în cauză. După examinarea situaţiei celor două reclamante, pe de o parte, şi a dispoziţiilor legale care au reglementat succesiv abuzul în serviciu (infra, pct. 69 şi 70), Înalta Curte le-a declarat vinovate, în temeiul art. 297 alin. (1) din noul Cod penal ("C. pen." - infra, pct. 70), de faptele care au făcut obiectul urmăririi penale.
44. În decizia sa de 180 de pagini, Înalta Curte a reamintit mai întâi principiul independenţei judecătorilor şi cel potrivit căruia hotărârile lor pot fi revizuite numai în cadrul căilor de atac, apoi a expus dispoziţiile de drept penal aplicabile, descriind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu (care necesită dovada intenţiei directe) şi remarcând că, în general, magistraţii pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor de serviciu.
45. Deşi a statuat că magistraţii nu pot fi urmăriţi penal pentru hotărârile pronunţate în exercitarea funcţiilor lor, Înalta Curte a arătat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, situaţia era diferită atunci când se constata că magistraţii au acţionat cu încălcarea principiului legalităţii, cu rea-credinţă, şi anume atunci când s-a dovedit că aceştia au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor şi că au urmărit sau au acceptat vătămarea intereselor legale ale unei persoane sau au dat dovadă de gravă neglijenţă. Instanţa a făcut trimitere, în această privinţă, la mai multe hotărâri, inclusiv la deciziile din 27 aprilie 2011 (infra, pct. 74 şi 75) şi, respectiv, din 24 aprilie 2012 ale Înaltei Curţi, precum şi la o Sentinţă penală din 14 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti.
46. Referindu-se pe larg la o Decizie penală pronunţată la 5 decembrie 2016 de Înalta Curte (infra, pct. 77 in fine), judecătorii instanţei de apel au arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită de judecători, din această jurisprudenţă a Înaltei Curţi şi a Curţii de Apel Bucureşti reieşea că eventualele erori de interpretare şi de aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a funcţiilor şi că aceste erori pot fi corectate prin exercitarea căilor de atac. Aceasta a adăugat că scopul cercetării penale nu îl constituie analiza legalităţii şi a temeiniciei unei soluţii - acest rol revenind exclusiv organelor de control judiciar competente, prevăzute de lege -, ci identificarea, dincolo de această soluţie, a unui act de conduită al magistratului contrar atribuţiilor de serviciu, act care să se înscrie în verbum regens indicat în norma de incriminare şi care, uneori, poate avea influenţe asupra unei soluţii pronunţate de acesta. Înalta Curte a precizat de asemenea că, în cauzele în care judecătorii sunt acuzaţi de abuz în serviciu, este necesar să se examineze dacă principiul legalităţii - care reglementează totalitatea regulilor şi normelor procesuale şi substanţiale şi care are consacrare expresă în Codul de procedură penală ("C. proc. pen.) şi în legile profesiei - a fost respectat în îndeplinirea actelor de procedură.
47. De altfel, Înalta Curte a subliniat că ceea ce se reţine în sarcina celor două reclamante în speţă "nu este modalitatea de interpretare şi aplicare a legii ori evaluarea probatoriului" şi nici nu se referă la "aspectul achiesării la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi şi singulare opinii pe o problemă de drept sau reluarea unei problematici tranşate în căile ordinare de atac". Într-adevăr, potrivit acestei instanţe, ceea ce li s-a imputat reclamantelor este "un aspect exterior şi anterior acestor demersuri, alterarea bazei factuale pentru a susţine incidenţa principiului ce dicta soluţia", cu alte cuvinte "generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat".
48. Înalta Curte a considerat că din probele aflate la dosar reieşea că prima şi a doua reclamantă au modificat voit baza factuală definitiv statuată de instanţele de grad inferior pentru a genera un silogism juridic şi a aplica principiul ne bis in idem în speţă. Procedând astfel, reclamantele au obţinut un beneficiu pentru S.D. şi au cauzat o prejudiciere a interesului general. În calitate de magistraţi în funcţie, conduita ilicită a acestora s-a grefat pe activităţile specifice de judecată. Cu toate acestea, în opinia Înaltei Curţi, acest mod de operare a scos judecata inculpatelor din sfera conceptului de legalitate în emiterea actului procesual ce este hotărârea judecătorească.
49. Înalta Curte a adăugat că nu poate neglija caracterul unicat al deciziei pronunţate de cele două reclamante în realitatea jurisprudenţială şi faptul că "este prima încercare de a forţa limitele independenţei magistratului, către absurd". Independenţa magistratului este limitată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii, iar această limită este cunoscută de fiecare magistrat încă de la accesul în profesie sau cel târziu de la depunerea jurământului.
50. Înalta Curte a considerat, de asemenea, că însuşi faptul de a fi acţionat în considerarea obţinerii unui rezultat prefigurat dovedeşte că reclamantele au adoptat cu intenţie conduita de care se fac vinovate. Instanţa a considerat, în această privinţă, că reclamantele au alterat date certe, preexistente şi facil de decelat ale situaţiilor de fapt, fără nicio justificare obiectivă, şi că au ignorat cu ştiinţă argumente pertinente şi de impact asupra soluţiei, evocate de procurorul de şedinţă, elemente cărora le conştientizau importanţa, aspect decelat din întrebările adresate părţilor în dezbateri şi din poziţia preşedintelui de complet, respectiv prima reclamantă, şi care au concentrat întreaga dezbatere.
51. În final, Înalta Curte a precizat textele de lege cu valoare de principiu încălcate de către cele două reclamante, şi anume art. 124 şi 129 din Constituţie (infra, pct. 68), principiul legalităţii, principiul aflării adevărului şi principiul ne bis in idem prevăzute de Codul de procedură penală, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 (infra, pct. 72) şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (infra, pct. 73).
52. Decizia penală definitivă din 14 iunie 2017 a Înaltei Curţi a fost comunicată primei reclamante la 18 decembrie 2017 şi pusă la dispoziţia celei de-a doua reclamante la 23 noiembrie 2017.
53. La 19 ianuarie 2018, prima şi a doua reclamantă au formulat recurs în casaţie la Înalta Curte împotriva Deciziei penale definitive din 14 iunie 2017 (supra, pct. 42-51), în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.(infra, pct. 71). Făcând trimitere la art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (1) şi art. 129 din Constituţie (infra, pct. 68), precum şi la Raportul privind independenţa sistemului judiciar al Comisiei de la Veneţia (infra, pct. 87), reclamantele au susţinut, printre altele, că raţionamentul judiciar în urma deliberărilor stă la baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti şi, ca atare, nu poate constitui elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu. Acestea au considerat de asemenea că articolele de lege pe care s-a întemeiat condamnarea lor conţineau numai principii generale de drept care, în opinia lor, erau lipsite de claritate şi, prin urmare, de previzibilitate în ceea ce priveşte aplicarea lor în speţă. Acestea au susţinut, de asemenea, că nu s-a dovedit că au obţinut un avantaj patrimonial ca urmare a săvârşirii faptelor imputate.
54. Prin Decizia penală definitivă din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins recursul în casaţie ca nefondat. Instanţa a amintit că independenţa judecătorilor nu este absolută şi că este însoţită de principiul responsabilităţii magistraţilor, principiul legalităţii tuturor actelor de justiţie şi cel al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Aceasta a considerat în plus că judecătorii care, în mod intenţionat sau cu rea-credinţă, în exercitarea atribuţiilor lor oficiale, au îndeplinit un act ce se circumscrie funcţiei pe care o deţin cu încălcarea legii şi astfel au cauzat o pagubă sau o vătămare a drepturilor legitime ale unei persoane fizice sau juridice pot fi traşi la răspundere penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu.
"Aşa fiind şi având în vedere dispoziţiile legilor speciale ce reglementează statutul magistraţilor şi organizarea judiciară, din a căror economie rezultă că atribuţia inerentă şi principală a judecătorilor o reprezintă desfăşurarea activităţii de judecată, Înalta Curte consideră (...) că pronunţarea unei soluţii, a unei hotărâri judecătoreşti, ce reprezintă actul de dispoziţie final şi cel mai important al judecăţii, prin care instanţa pune capăt litigiului sau raportului juridic penal de conflict supus dezlegării, nu poate fi exclusă, de plano, de la incidenţa răspunderii penale a magistratului, putând fi circumscrisă, în anumite situaţii (este adevărat, de excepţie), elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu.
Răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz în serviciu nu intervine, însă, când faptele imputate judecătorului reprezintă simple erori, constând în evaluarea incorectă a probatoriului şi/sau interpretarea şi aplicarea greşită a legii cu caracter pur întâmplător şi neintenţionat - situaţii care (...) pot fi remediate pe calea controlului judiciar - ci doar atunci când efectuarea unor asemenea demersuri, cu consecinţa adoptării unei soluţii nelegale, este rezultatul unei atitudini conştiente şi voite care se circumscrie noţiunii de rea-credinţă.
Noţiunea de rea-credinţă a fost definită în literatura de specialitate şi conturată şi în practica judiciară, reţinându-se că aceasta presupune distorsionarea conştientă şi evidentă a dreptului, aplicarea greşită a legii cu ştiinţă, pronunţarea de către magistrat, conştient că greşeşte, a unei hotărâri vădit nelegale, cu scopul de a vătăma interesele uneia dintre părţile implicate în raportul juridic dedus judecăţii. Cu toate acestea, s-a apreciat că nu întotdeauna este suficient ca soluţia respectivă să fie evident eronată, ci trebuie să existe şi alte indicii, elemente exterioare, care să conducă la convingerea că magistratul a acţionat cu intenţie directă şi că a încălcat legea cu ştiinţă. În ceea ce priveşte proba relei-credinţe, s-a arătat ca aceasta presupune tocmai dovedirea caracterului evident al distorsionării legii, în sensul că raţionamentul juridic al magistratului este în contradicţie vădită cu principiile de drept care guvernează o anumită instituţie, iar o explicaţie scuzabilă nu poate fi găsită. Tot sub aspect probator, s-a mai reţinut că elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii şi doar dacă există indicii că argumentele invocate sunt străine cauzei (...)."
56. Citând mai multe documente internaţionale (infra, pct. 86, 87, 90 şi 91), Înalta Curte a hotărât că instituţiile judiciare europene au admis că, atunci când magistraţii şi-au îndeplinit atribuţiile cu rea-credinţă, răspunderea lor penală, disciplinară sau civilă poate fi angajată ca urmare a modului de aplicare a legii şi interpretare a probelor.
57. Înalta Curte a constatat că, în speţă, faptele pentru care au fost condamnate reclamantele corespundeau situaţiei denunţate (supra, pct. 54 şi 55) şi că instanţa de apel a examinat şi explicat pe larg, prin expunerea faptelor şi a probelor, motivele care au justificat constatarea faptului că reclamantele şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă.
58. În ceea ce priveşte previzibilitatea temeiului juridic al condamnării pentru abuz în serviciu, Înalta Curte a constatat, după ce a reamintit constatările formulate de Curtea Constituţională a României ("CCR") în deciziile din 15 iunie 2016 şi 6 iunie 2017 (supra, pct. 78-82), că, în hotărârea de condamnare, faptele reţinute în sarcina primei şi a celei de-a doua reclamante au fost examinate în lumina legislaţiei primare aplicabile (supra, pct. 51).
59. Înalta Curte a mai observat că, prin Decizia civilă definitivă din 25 noiembrie 2013, instanţa menţionată a decis că reclamantele nu pot fi supuse unor sancţiuni disciplinare pentru faptele avute în vedere în speţă (supra, pct. 18). Cu toate acestea, a subliniat că elementele de fapt examinate în cadrul celor două proceduri - disciplinară şi penală - erau diferite: procedura disciplinară privea modul în care legea fusese interpretată şi aplicată în cauza în litigiu, în timp ce acuzaţia în materie penală imputa părţilor în cauză că au modificat în mod eronat şi intenţionat faptele cauzei pentru a pronunţa o decizie prestabilită. În plus, hotărârea pronunţată în cadrul procedurii disciplinare nu avea autoritate de lucru judecat în raport cu instanţa penală în ceea ce priveşte existenţa unor fapte de natură penală, cu atât mai mult cu cât aspectele de fapt examinate erau diferite.
60. Înalta Curte a statuat, în final, că faptele imputate reclamantelor erau de natură să producă un prejudiciu şi că, în speţă, acest prejudiciu consta, pe de o parte, în lezarea bunului mers al unei instanţe judecătoreşti şi crearea unui prejudiciu de imagine autorităţii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, în vătămarea adusă drepturilor şi intereselor părţii civile. În plus, pronunţarea deciziei penale viciate a constituit un "ajutor" acordat lui S.D. de reclamante.
61. În cadrul procedurii disjunse cu privire la a treia reclamantă (supra, pct. 37), prin Sentinţa penală din 10 mai 2018, curtea de apel a condamnat-o pe reclamantă pentru abuz în serviciu şi pentru favorizarea făptuitorului. Comparând normele succesive de incriminare a abuzului în serviciu (infra, pct. 69 şi 70), instanţa a concluzionat că, în situaţia concretă a reclamantei, dispoziţiile relevante ale Codului penal în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, şi anume art. 248 C. pen. (infra, pct. 69), erau mai favorabile reclamantei. După ce a luat în considerare, pentru contopirea pedepselor, pedeapsa aplicată prin Decizia penală definitivă din 2 iunie 2016 (supra, pct. 11), curtea de apel a aplicat o singură pedeapsă de 7 ani de închisoare celei de-a treia reclamante, menţinând totodată liberarea condiţionată a acesteia (supra, pct. 12).
62. În vederea condamnării reclamantei pentru infracţiunea de abuz în serviciu, curtea de apel a subliniat mai întâi că răspunderea penală a magistraţilor poate fi angajată numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă. În continuare, instanţa a subliniat că reclamanta nu era urmărită pentru că a interpretat şi a aplicat legea şi probele într-un anumit mod, ci pentru "generarea unui raţionament juridic cu o aparenţă de validitate pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat". Potrivit curţii de apel, în speţă, reaua-credinţă a reclamantei a fost dovedită atât prin condamnarea sa pentru luare de mită (supra, pct. 11), cât şi prin lipsa oricărui element de natură să justifice raţionamentul juridic reţinut în Decizia penală din 22 februarie 2012 (supra, pct. 9). Instanţa a considerat de asemenea că, prin acţiunile reclamantei, s-au produs lezarea bunului mers al unei instanţe judecătoreşti şi o vătămare a intereselor legitime ale părţii civile.
63. Ministerul Public şi a treia reclamantă au formulat apel împotriva Sentinţei penale din 10 mai 2018 (supra, pct. 61).
64. Reclamanta a solicitat achitarea sa, susţinând că nu s-a cauzat niciun prejudiciu prin pronunţarea Deciziei penale definitive din 22 ianuarie 2012 şi că fapta pentru care a fost condamnată nu era prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, aceasta a invocat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile definitive din 25 noiembrie 2013 (supra, pct. 18), susţinând că în această decizie se stabilise că litigiul respectiv echivala cu repunerea în discuţie a însăşi motivării unei hotărâri judecătoreşti. Întrucât procedura penală privea aceleaşi fapte precum cele care au dus la pronunţarea deciziei respective în materie disciplinară, reclamanta a considerat că nu era posibilă reexaminarea aceloraşi fapte sub incidenţa legii penale.
65. Printr-o Decizie penală definitivă din 27 martie 2019, comunicată reclamantei la 6 mai 2019 la locul de deţinere, Înalta Curte a respins apelul acesteia. Instanţa a considerat că prejudiciul fusese într-adevăr cauzat în speţă şi, în ceea ce priveşte al treilea motiv invocat de reclamantă, întemeiat pe autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile definitive din 25 noiembrie 2013, că acesta se referă la răspunderea disciplinară a judecătorilor, nu la fapte de natură penală. Înalta Curte a adăugat că cele două tipuri de răspunderi - disciplinară şi penală - au atât temeiuri juridice diferite, cât şi consecinţe diferite.
66. A treia reclamantă, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (infra, pct. 71), a formulat recurs în casaţie împotriva Deciziei penale definitive din 27 martie 2019 (supra, pct. 65). Susţinând că urmărirea penală pentru abuz în serviciu se referea în speţă la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti şi considerând că faptele de care era acuzată nu erau de natură să creeze un prejudiciu, reclamanta a dedus de aici că acestea nu erau prevăzute de legea penală.
67. Prin Decizia penală definitivă din 18 septembrie 2020, Înalta Curte a respins recursul în casaţie ca nefondat. Aceasta a considerat că desfiinţarea unei hotărâri de condamnare a asigurat persoanei condamnate un avantaj, întrucât a invalidat temeiul condamnării sale în materie civilă. În plus, în speţă, vătămarea produsă s-a reflectat în atingerea adusă intereselor statului prin împiedicarea realizării justiţiei şi în împiedicarea părţii civile de a recupera prejudiciul cauzat.
"(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
"(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."
"Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."
"Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat (...) sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani."
"Dacă faptele prevăzute în art. (...) 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi."
70. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal [noul Cod penal], care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, conţine următoarele prevederi relevante în prezenta cauză:
"(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; (...)"
"(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică."
71. Art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în vigoare de la 1 februarie 2014, prevede cazurile în care se poate face recurs în casaţie. Pasajele relevante în prezenta cauză sunt redactate după cum urmează:
72. Articolele relevante din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ("Legea nr. 303/2004"), în forma în vigoare la data faptelor (februarie 2012) şi până la 18 octombrie 2018, prevedeau următoarele:
"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."
"Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la un an;
73. Art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost în vigoare în perioada 27 septembrie 2004-15 martie 2023. În versiunea aplicabilă în prezenta cauză, acesta prevedea următoarele:
"Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale."
74. Părţile au prezentat Curţii numeroase decizii interne definitive de confirmare a încetării urmăririi penale pronunţate în favoarea unor judecători acuzaţi de abuz în serviciu de către persoane nemulţumite de soluţiile reţinute de aceştia în cauze care le priveau. Din aceste decizii reiese că modul de interpretare şi apreciere a probelor intră în atribuţiile judecătorului şi că legalitatea şi temeinicia unei hotărâri pronunţate în exercitarea funcţiei de judecător sunt supuse controlului în cadrul exercitării căilor de atac şi nu pot duce la începerea urmăririi penale pentru abuz în serviciu, căci în caz contrar s-ar nesocoti principiul independenţei judecătorilor (a se vedea, de exemplu, deciziile definitive ale Înaltei Curţi din 28 aprilie 2009, 15 mai 2009, 26 mai 2009, 1 iulie 2009, 26 octombrie 2009, 22 ianuarie 2010, 3 februarie 2010, 26 februarie 2010, 3 martie 2010, 8 decembrie 2010, 27 aprilie 2011, 14 iunie 2011 şi 30 mai 2012).
75. În mai multe dintre deciziile în discuţie, instanţele naţionale au arătat, de asemenea, că răspunderea penală a judecătorilor poate fi angajată pentru abuz în serviciu numai în situaţiile în care s-a dovedit că aceştia şi-au exercitat atribuţiile cu reacredinţă, cu alte cuvinte că au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor şi că au urmărit sau au acceptat vătămarea intereselor legale ale unei persoane (deciziile definitive ale Înaltei Curţi din 28 aprilie 2009, 3 decembrie 2009, 3 şi 26 februarie 2010, 3 martie 2010, 27 aprilie 2011, 14 iunie 2011 şi 30 mai 2012; deciziile definitive ale Curţii de Apel Bucureşti din 16 ianuarie 2012 şi 14 martie 2013).
76. Părţile au prezentat, de asemenea, decizii prin care judecătorii au fost condamnaţi pentru abuz în serviciu în concurs cu alte infracţiuni, ca de exemplu infracţiuni de fals intelectual în legătură cu abuzul în serviciu şi luare de mită (Decizia penală definitivă din 9 aprilie 2014 a Înaltei Curţi), fals (Decizia penală definitivă din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi), uz de fals (deciziile penale definitive din 21 octombrie 2016 şi 31 octombrie 2017 ale Înaltei Curţi) sau luare de mită (deciziile penale definitive din 13 iunie 2019 şi 6 iulie 2020 ale Înaltei Curţi). În plus, în una dintre deciziile depuse la dosar, Înalta Curte a condamnat un judecător pentru abuz în serviciu pentru fapte în legătură cu hotărârile judecătoreşti pe care le pronunţase în aprilie şi iunie 2008 (Decizia penală definitivă din 2 octombrie 2020 a Înaltei Curţi).
77. În sfârşit, din jurisprudenţa expusă de părţi reiese că, atunci când un judecător a săvârşit o faptă penală în legătură cu hotărârea pronunţată într-o anumită cauză, acesta răspunde pentru fapta respectivă, nu pentru soluţia pe care o adoptă, aceasta neputând, în sine, să ducă la o sancţiune penală în lipsă de probe privind reaua-credinţă a magistratului (deciziile penale definitive ale Înaltei Curţi din 3 mai 2018 şi 26 iunie 2018). Printro Decizie penală definitivă din 5 decembrie 2016, Înalta Curte a dispus achitarea judecătoarei trimise în judecată pentru infracţiunea de abuz în serviciu, cu motivarea că nu s-a făcut dovada intenţiei acesteia de a produce vreun prejudiciu.
78. Într-o cauză diferită de cea a reclamantelor, CCR a fost sesizată cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) N. C. pen. (supra, pct. 70). Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţineau că dispoziţiile sunt lipsite de previzibilitate şi accesibilitate, deoarece din modul de definire a infracţiunii de abuz în serviciu nu poate fi determinată cu exactitate sintagma "nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos", aşadar conduita care defineşte elementul material al infracţiunii.
79. Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, CCR a statuat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) N. C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii". De asemenea, CCR a constatat că conceptul de "lege" este înţeles ca act formal adoptat de Parlament, dar şi ca act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce.
80. Prin aceeaşi decizie, CCR a respins excepţia în măsura în care critică termenul "act" şi termenii referitori la vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane. În ceea ce priveşte în special noţiunea de "act", doctrina este unanimă în a considera că aceasta se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcţionarul public le are.
81. CCR a mai precizat că sarcina reglementării şi aplicării principiului ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea.
82. Prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, CCR a confirmat că elementul referitor la îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizat numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia "primară" - legi şi ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, comportamentul interzis funcţionarului prin acte sau regulamente de organizare internă ale angajatorului fiind exclus din sfera actelor de abuz în sensul legii penale.
83. CCR a fost sesizată şi cu o excepţie de neconstituţionalitate pentru a constata că sintagma "act" cuprinsă în art. 297 alin. (1) N. C. pen. (supra, pct. 70) nu se referă la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Prin Decizia nr. 54 din 7 februarie 2018, CCR a respins excepţia respectivă.
84. Făcând trimitere la diferite acte internaţionale şi la jurisprudenţa naţională, CCR a admis că răspunderea penală a judecătorilor pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiilor nu poate fi angajată făcându-se abstracţie de necesitatea respectării principiului independenţei acestora. Cu toate acestea, nu trebuie omis că rolul judecătorului este acela de a înfăptui justiţia, în numele legii, iar, pe de altă parte, că cetăţenii sunt egali în faţa legii. Astfel, CCR a reţinut că principiul independenţei judecătorilor implică un alt principiu, cel al responsabilităţii, care este necesară calităţii actului de justiţie. În acest context şi potrivit standardelor constituţionale şi celor europene, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu este exclusă de plano de la incidenţa răspunderii penale a judecătorului.
85. În final, CCR a considerat că regula ce se impune este că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate atrage răspunderea penală a unui judecător, excepţia - tragerea la răspundere penală - intervenind ca urmare a stabilirii modului în care judecătorul a acţionat - cu intenţie şi rea-credinţă.
86. Anexa la Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată la 17 noiembrie 2010 la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor, conţine următoarele pasaje relevante în prezenta cauză:
11. Independenţa externă a judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al judecătorilor, ci în interesul (s)tatului de drept şi al persoanelor care solicită şi aşteaptă o justiţie imparţială. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi a aplicării imparţiale a legii. Imparţialitatea şi independenţa judecătorilor sunt esenţiale pentru a garanta egalitatea părţilor în faţa instanţelor.
15. Hotărârile trebuie să fie motivate şi pronunţate în mod public. Nu ar trebui să existe vreun alt mod în care judecătorii să fie obligaţi să îşi justifice hotărârile.
16. Deciziile judecătorilor nu pot face obiectul vreunei reanalizări, în afara procedurilor de atac sau de redeschidere a cauzei, aşa cum sunt ele prevăzute de lege.
22. Principiul independenţei justiţiei presupune independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea funcţiilor judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără niciun fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. (...)
66. Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de reacredinţă şi gravă neglijenţă.
68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă.
71. Atunci când nu exercită funcţii judiciare, judecătorii sunt responsabili civil, penal sau administrativ potrivit dreptului comun."
87. Raportul privind independenţa sistemului judiciar (Partea I: Independenţa judecătorilor), adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 82-a reuniuni plenare, desfăşurată la Veneţia la 12 şi 13 martie 2010 [CDL-AD (2010) 004] conţine următoarele pasaje relevante în prezenta cauză:
"61. Este indiscutabil că judecătorii trebuie să fie protejaţi împotriva influenţelor externe nepotrivite. În acest scop, aceştia trebuie să se bucure de imunitate funcţională - dar exclusiv funcţională (imunitate faţă de urmăririle penale pentru acte îndeplinite în exercitarea funcţiei lor, cu excepţia infracţiunilor intenţionate, de exemplu, luarea de mită)."
88. În Opinia amicus curiae pentru Curtea Constituţională a Moldovei cu privire la imunitatea judecătorilor, pe care a adoptato în cadrul celei de-a 94-a reuniuni plenare, desfăşurată la Veneţia la 8 şi 9 martie 2013 [CDL-AD (2013) 008], Comisia de la Veneţia s-a exprimat astfel:
"16. Comisia de la Veneţia a pledat în mod constant în favoarea unei imunităţi funcţionale limitate a judecătorilor:
«Magistraţii (judecătorii, procurorii şi anchetatorii) nu trebuie să beneficieze de imunitate generală astfel cum prevede Constituţia Bulgariei. Potrivit standardelor generale, aceştia necesită în mod cert protecţie împotriva acţiunilor civile care vizează activităţile efectuate cu bună-credinţă în exercitarea funcţiilor lor. Însă, ei nu trebuie să beneficieze de o imunitate generală în caz de urmărire penală pentru infracţiunile pentru care trebuie să răspundă în faţa instanţelor.»"
89. În Opinia amicus curiae pentru Curtea Constituţională a Moldovei cu privire la răspunderea penală a judecătorilor, pe care a adoptat-o în cadrul celei de-a 110-a reuniuni plenare, desfăşurată la Veneţia la 10 şi 11 martie 2017 [CDL-AD (2017) 002], Comisia de la Veneţia s-a exprimat astfel:
"33. În general, judecătorul nu ar trebui să se limiteze doar la aplicarea jurisprudenţei existente. Esenţa funcţiei sale constă în interpretarea reglementărilor legale în mod independent. Uneori, judecătorii sunt obligaţi să aplice şi să interpreteze legislaţia contrar «practicii judiciare naţionale uniforme». Astfel de situaţii pot apărea, de exemplu, ca urmare a aplicării unor tratate internaţionale, precum şi în cazul în care, prin intermediul deciziilor instanţelor internaţionale care supraveghează aplicarea tratatelor internaţionale, se solicită modificarea practicii judiciare naţionale actuale. Interpretarea pe care o poate face un judecător şi care poate să nu fie conformă cu jurisprudenţa consacrată nu trebuie să devină, în sine, un motiv pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, cu excepţia cazului în care această interpretare se face cu rea-credinţă, cu intenţia de a obţine un beneficiu sau de a prejudicia o parte la proces sau ca urmare a unei neglijenţe grave. Chiar dacă judecătorii de la instanţele inferioare trebuie, în general, să se ghideze după jurisprudenţa existentă, acestora nu ar trebui să le fie interzis să o conteste, în cazul în care, în opinia lor, consideră că acest lucru este corect. Doar opunerea persistentă faţă de practicile consolidate, care rezultă cu multiple anulări ale deciziilor luate în cauzele în privinţa cărora există o jurisprudenţă bine stabilită şi clară, poate duce la aplicarea sancţiunilor disciplinare.
44. Pentru a-l trage la răspundere personală pe judecător pentru hotărârile pronunţate nu este suficient să se facă trimitere la faptul că hotărârile au fost anulate de către o instanţă superioară. Orice decizie privind competenţa şi profesionalismul unui judecător bazată pe cazurile a căror soluţie a fost răsturnată în apel sau în recurs trebuie făcută în baza unei analize actuale a cazurilor în discuţie. În orice caz, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru hotărârile lor dacă le este dovedită vinovăţia individuală şi dacă eroarea lor se datorează relei-credinţe sau neglijenţei grave.
46. Standardele europene impun ca vinovăţia individuală să fie stabilită la nivel de intenţie directă sau neglijenţă gravă. Răspunderea penală a judecătorilor este antrenată numai atunci când aceştia pronunţă «deliberat» o sentinţă, o decizie, o încheiere sau o hotărâre contrară legii.
47. O dispoziţie care prevede răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor numai dacă este redactată într-un mod suficient de precis pentru a garanta independenţa judecătorilor şi imunitatea funcţională a fiecăruia dintre aceştia în activitatea lor de interpretare a legii, de apreciere a faptelor şi de punere în balanţă a probelor.
48. Dispoziţiile care definesc responsabilitatea judecătorilor în mod vag, imprecis şi general pot avea un efect disuasiv asupra judecătorilor şi a capacităţii acestora de a-şi îndeplini în mod complet independent şi imparţial sarcina de a interpreta legea, de a aprecia faptele şi de a pune în balanţă probele. Dispoziţiile privind răspunderea judecătorilor care nu prezintă aceste caracteristici pot fi însă utilizate în mod abuziv în scopul exercitării unei presiuni nepotrivite asupra judecătorilor învestiţi cu soluţionarea unei cauze, subminând astfel independenţa şi imparţialitatea acestora. În general, şi ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dispoziţiile privind răspunderea penală a judecătorilor ar trebui interpretate în sensul că aceştia sunt protejaţi împotriva oricărei ingerinţe arbitrare în exercitarea funcţiilor lor judiciare.
49. Concluziile formulate pentru cele două întrebări anterioare se aplică şi în acest caz: (1) judecătorii nu ar trebui să fie traşi personal la răspundere pentru o eroare judiciară comisă cu bună-credinţă sau pentru o interpretare divergentă a legii; (2) caracterizarea unei hotărâri judecătoreşti ca fiind ilegală, bazată pe motivul că a fost infirmată de o instanţă superioară, nu ar trebui să fie suficientă pentru a angaja răspunderea individuală a unui judecător.
50. În cele din urmă, răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorilor, dar numai dacă este conformă cu legislaţia, care trebuie să fie formulată în mod strict, şi nu se poate baza doar pe faptul că o hotărâre a fost infirmată în apel. În acest scop, este important ca dispoziţiile legale relevante să nu intre în conflict cu principiul superior al independenţei judecătorilor.
90. Avizul nr. 3 (2002) al CCJE în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, conţine următoarele pasaje relevante în prezenta cauză:
"51. Corolarul puterilor şi încrederii conferite de societate judecătorilor este că trebuie să existe anumite mijloace de a trage judecătorii la răspundere şi chiar de a-i înlătura din funcţie în cazuri de comportament necorespunzător atât de grav încât să justifice o asemenea măsură. Nevoia de precauţie în recunoaşterea acestor răspunderi provine din nevoia de a păstra independenţa şi libertatea juridicului de presiuni necuvenite. Date fiind aceste lucruri, CCJE ia în discuţie pe rând subiectele răspunderii penale, civile şi disciplinare. În practică, cea mai importantă este potenţiala răspundere disciplinară a judecătorilor.
52. Judecătorii care în exerciţiul funcţiunii comit fapte care ar fi considerate infracţiuni în orice circumstanţe (de exemplu, acceptă mită) nu pot solicita imunitate faţă de procesul penal normal. Răspunsurile la chestionare arată că în unele ţări chiar şi erorile judiciare făcute fără intenţie pot constitui infracţiuni. Astfel, în Suedia şi Austria judecătorii (fiind asimilaţi altor funcţionari publici) pot fi pedepsiţi (de exemplu, prin amenzi) în unele cazuri de neglijenţă gravă (de exemplu, în cazuri de trimitere sau păstrare a cuiva în închisoare pentru prea mult timp).
53. Cu toate acestea, dacă practica curentă nu exclude complet răspunderea penală a judecătorilor pentru erori neintenţionate în exercitarea îndatoririlor lor, CCJE nu priveşte introducerea acestei răspunderi nici ca general acceptabilă şi nici ca fiind de încurajat. Judecătorul nu trebuie să lucreze sub ameninţarea unei pedepse pecuniare, cu atât mai puţin a uneia cu închisoarea, a cărei prezenţă poate, chiar subconştient, să îi afecteze judecata.
54. În unele state europene a devenit comun obiceiul vexant al începerii unei acţiuni penale de către un litigant împotriva unui judecător pe care acesta îl displace. CCJE consideră că în ţările unde se poate demara o investigaţie sau o acţiune penală la solicitarea unei persoane particulare, ar trebui să existe un mecanism care să prevină sau să oprească astfel de investigaţii sau acţiuni împotriva judecătorilor privind îndeplinirea îndatoririlor sale dacă nu există fapte care să sugereze că judecătorul trebuie tras la răspundere penală.
i) judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice;
ii) răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiunii. (...)"
91. Avizul nr. 18 (2015) al CCJE privind poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă conţine următoarele pasaje relevante în prezenta cauză:
"37. Cu privire la răspunderea civilă, penală şi disciplinară (ceea ce s-a numit mai sus «răspundere punitivă»), CCJE subliniază că principala reparaţie pentru erorile judiciare care nu implică reauacredinţă trebuie să fie procedura căilor de atac. De asemenea, pentru a proteja independenţa justiţiei de presiuni necuvenite, trebuie exercitată o mare atenţie pentru a încadra responsabilitatea judecătorilor cu privire la răspunderea penală, civilă şi disciplinară. Sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile nu trebuie să dea naştere la răspunderea civilă sau disciplinară a judecătorului, decât în cazuri de rea-credinţă, culpă intenţionată sau de neglijenţă flagrantă dovedită. De asemenea, în cazul în care statul trebuie să plătească despăgubiri unei părţi din cauza lipsei administrării justiţiei, numai statul şi nu partea în litigiu are puterea de a stabili, prin acţiune judiciară, răspunderea civilă a unui judecător."
92. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, conţine următoarele pasaje relevante în prezenta cauză:
"Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate."
93. Carta universală a judecătorului, adoptată de Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a Magistraţilor la Taipei, la 17 noiembrie 1999, conţine următoarele pasaje relevante în prezenta cauză:
"Judecătorii trebuie să asigure, în toată activitatea lor, dreptul oricui la un proces echitabil. Ei trebuie să asigure dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care să hotărască fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra acuzaţiei penale care se aduce asupra sa.
Independenţa judecătorului este indispensabilă pentru o justiţie imparţială şi conformă legii. Ea este indivizibilă. Toate instituţiile şi autorităţile, atât cele naţionale, cât şi cele internaţionale, trebuie să respecte, să protejeze şi să apere această independenţă."
"Statutul judecătorului trebuie asigurat printr-o lege specială, care să-i asigure o independenţă reală şi efectivă faţă de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judiciare, trebuie să poată exercita atribuţiile sale fără niciun fel de presiune socială, economică şi politică, şi în mod independent faţă de ceilalţi judecători şi de administraţia sistemului de justiţie."
"În îndeplinirea atribuţiilor judiciare, judecătorul este supus numai legii şi trebuie să ia în considerare doar legea."
94. Având în vedere similaritatea contextului factual al cererilor, Curtea consideră oportună conexarea acestora şi examinarea lor împreună într-o hotărâre unică (art. 42 § 1 din Regulamentul Curţii).
95. Prima şi a doua reclamantă susţin că textul de lege care reglementează abuzul în serviciu (supra, pct. 70) este lipsit de claritate şi de previzibilitate. În special, susţin că articolul respectiv este formulat în termeni prea generali şi că, în consecinţă, dispoziţia nu defineşte comportamentul interzis de lege, astfel încât ele nu puteau să prevadă că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către un judecător în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu putea constitui elementul material al infracţiunii.
96. A treia reclamantă se plânge de faptul că textul de lege aplicabil (supra, pct. 69) era, în opinia sa, imprecis şi imprevizibil. În această privinţă, susţine că norma de incriminare a abuzului în serviciu a fost declarată neconstituţională de CCR în mai multe decizii succesive şi adaugă că din decizia CCR din 15 iunie 2016 (supra, pct. 78-81) rezultă că, atunci când faptele nu sunt de natură să angajeze răspunderea disciplinară a unui magistrat, acestea nu pot fi considerate nici ca fiind de natură penală.
"1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."
98. Curtea constată că, deşi toate cele trei reclamante invocă o lipsă de claritate şi de previzibilitate a normei penale privind infracţiunea de abuz în serviciu, acestea invocă argumente diferite în susţinerea plângerii lor. Prin urmare, Curtea va examina separat motivele invocate de acestea în cele ce urmează.
100. În formularul de cerere, a treia reclamantă s-a plâns de imprevizibilitatea legii care incriminează abuzul în serviciu şi a susţinut că textul de lege în cauză a făcut obiectul mai multor controale din partea CCR, care l-a declarat în parte neconstituţional. Făcând trimitere în special la Decizia din 15 iunie 2016 a acestei instanţe (supra, pct. 81) şi invocând principiul ultima ratio, aceasta a concluzionat că, atunci când sa stabilit, precum în speţă, că faptele nu constituie abateri disciplinare, acestea nu pot angaja răspunderea penală a autorului lor.
101. În observaţiile sale din 3 martie 2023, în replică la cele ale Guvernului, reclamanta susţine că singura întrebare care se ridică în prezenta cauză cu privire la previzibilitatea legii aplicabile este aceea dacă exercitarea funcţiei de judecător de către un magistrat se circumscrie sau nu infracţiunii de abuz în serviciu. Aceasta susţine că, înainte de ea şi celelalte două reclamante, niciun judecător nu a fost condamnat pentru abuz în serviciu în legătură cu pronunţarea şi motivarea unei hotărâri judecătoreşti şi consideră că Guvernul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă relevantă.
102. În plus, reclamanta susţine că lipsa vădită de previzibilitate a legii penale a fost constatată în mod expres de DNA în Rezoluţia din 7 august 2012 (supra, pct. 21). Invocând principiile constituţionale ale separării puterilor şi egalităţii, precum şi cel al independenţei judecătorilor şi cel al imunităţii parlamentare, aceasta susţine că judecătorii nu pot fi urmăriţi penal din cauza motivării unei hotărâri judecătoreşti. În plus, aceasta consideră că o decizie care este rezultatul exercitării abuzive a atribuţiilor judecătorului are în mod necesar un caracter excepţional şi, susţinând că decizia în litigiu a fost pronunţată de trei judecători specializaţi în drept penal care erau judecători la o curte de apel şi care, în opinia sa, s-au pronunţat în mod independent, consideră că un astfel de caracter excepţional nu se regăseşte în speţă.
103. În sfârşit, potrivit reclamantei, constatările expuse de CCR în Decizia din 15 iunie 2016 cu privire la aplicarea principiului ultima ratio (supra, pct. 81), coroborate cu dispoziţiile care reglementează diferitele tipuri de răspundere a judecătorilor, conduc la concluzia că răspunderea penală a judecătorilor este exclusă în lipsa răspunderii disciplinare a acestora. Prin urmare, aceasta consideră că, în speţă, întrucât nu s-a reţinut nicio abatere disciplinară în sarcina sa, organele de urmărire penală interne nu puteau avea în vedere condamnarea sa.
104. Curtea observă pentru început că, în formularul de cerere, reclamanta s-a plâns de o lipsă de previzibilitate a legii penale cu privire la abuzul în serviciu. Referindu-se în special la Decizia din 15 iunie 2016 a CCR, aceasta a susţinut că lipsa răspunderii disciplinare în speţă implica în mod necesar o lipsă a răspunderii penale pentru aceleaşi fapte (supra, pct. 100).
105. În această privinţă, Curtea arată, în primul rând, că, în motivele sale de apel în faţa Înaltei Curţi, a treia reclamantă a invocat, în susţinerea pretinsei imposibilităţi a condamnării penale pentru fapte pentru care fusese exonerată în acţiunea disciplinară (supra, pct. 64), un argument întemeiat pe autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile pronunţate de aceeaşi instanţă la 25 noiembrie 2013 (supra, pct. 18), fără a menţiona în mod expres o aplicare a principiului ultima ratio în cazul său, astfel cum procedează în cererea sa şi în observaţiile sale prezentate în replică (supra, pct. 100 şi 101). În recursul în casaţie formulat, aceasta a susţinut doar că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu era de natură să cauzeze un prejudiciu, element necesar pentru existenţa infracţiunii (supra, pct. 66).
106. Curtea constată că, prin capătul de cerere formulat în faţa sa, reclamanta contestă încadrarea dată de instanţele naţionale faptelor de abuz în serviciu de care a fost acuzată, în pofida deciziei pronunţate în favoarea sa în cadrul procedurii disciplinare. În ceea ce priveşte argumentul întemeiat de reclamantă pe aplicarea principiului ultima ratio, pe lângă faptul că nu este de competenţa sa să repună în discuţie politica penală a statului pârât [a se vedea, mutatis mutandis, Achour împotriva Franţei (MC), nr. 67.335/01, pct. 44, CEDO 2006-IV], Curtea constată că, în temeiul dreptului intern aplicabil, judecătorii pot răspunde penal sau disciplinar pentru faptele lor în condiţiile prevăzute de lege (art. 94 din Legea nr. 303/2004, citat la pct. 72 supra). De altfel, din jurisprudenţa naţională relevantă reiese că răspunderea penală a judecătorilor poate fi angajată pentru abuz în serviciu, în anumite condiţii (supra, pct. 75). În plus, Curtea observă că, în cadrul celor două proceduri - disciplinară şi penală - instanţele naţionale au examinat faptele care le-au fost sesizate din perspective diferite. Astfel, Înalta Curte a răspuns la argumentul reclamantei referitor la autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile definitive din 25 noiembrie 2013, considerând că cele două proceduri erau distincte, acestea având atât temeiuri juridice diferite, cât şi consecinţe diferite (supra, pct. 65). În plus, în speţă, faptele şi probele prezentate instanţelor penale erau diferite de cele examinate în cadrul procedurii disciplinare (supra, pct. 15, 25 şi 26).
107. În măsura în care a treia reclamantă critică, din perspectiva art. 7 din Convenţie, încadrarea juridică dată faptelor de instanţele naţionale în speţă (şi în raport cu faptul că, în opinia sa, nu a fost întrunit unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume prejudiciul cauzat de conduita imputată), Curtea aminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne în aprecierea şi încadrarea juridică a faptelor, atât timp cât acestea se bazează pe o analiză rezonabilă a elementelor aflate la dosar [Rohlena împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 59.552/08, pct. 51, CEDO 2015]. În plus, Înalta Curte a dovedit existenţa prejudiciului (supra, pct. 48 şi 67).
108. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din Convenţie.
109. Pe de altă parte, Curtea observă că argumentele expuse în formularul de cerere de a treia reclamantă în susţinerea capătului de cerere întemeiat pe lipsa de previzibilitate a legii penale nu priveau nicidecum problema aplicabilităţii acesteia în privinţa unui judecător atunci când faptele imputate aveau legătură cu motivarea unei hotărâri judecătoreşti. Dacă reclamanta dorea, în această etapă, să pună în discuţie răspunderea statului pentru lipsa de previzibilitate a legii pentru acest din urmă motiv, aceasta ar fi trebuit să o facă în mod clar în formularul său de cerere, astfel cum a procedat ulterior, în observaţiile sale din 3 martie 2023, prezentate după ce Curtea a comunicat Guvernului cererea (supra, pct. 101-102) din perspectiva art. 7 din Convenţie [a se compara cu Grosam împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 19.750/13, pct. 95, 1 iunie 2023, Rustavi 2 Broadcasting Company Ltd şi alţii împotriva Georgiei, nr. 16.812/17, pct. 246, 18 iulie 2019, şi Huci împotriva României, nr. 55.009/20, pct. 43, 16 aprilie 2024]. În plus, Curtea adaugă, dacă mai era nevoie, că nu se poate considera că noul argument formulat de a treia reclamantă în contextul art. 7 din Convenţie în observaţiile sale ulterioare comunicării cererii către Guvern are legătură cu capătul de cerere prezentat în cererea sa, nici că decurge din acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Grosam, citată anterior, pct. 96 in fine, şi Huci, citată anterior, pct. 93).
110. Curtea aminteşte de asemenea că, deşi nimic nu împiedică un reclamant să prezinte un nou capăt de cerere în cursul procedurii în faţa Curţii, este necesar ca acesta, la fel ca în cazul oricărui alt capăt de cerere, să îndeplinească condiţiile de admisibilitate [Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 135 in fine, 20 martie 2018]. Chiar dacă a treia reclamantă a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte aceste noi argumente [Fu Quan, s.r.o. împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 24.827/14, pct. 123, 1 iunie 2023, şi trimiterea citată acolo], Curtea observă că plângerea depusă de reclamantă pentru prima dată în observaţiile sale prezentate la 3 martie 2023 nu a respectat regula termenului de 6 luni prevăzută la art. 35 § 1 din Convenţie, care se aplică în speţă.
111. Rezultă că acest capăt de cerere este inadmisibil şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
2. Cererile nr. 22.198/18 şi 48.856/18 (doamna Bădescu şi doamna Piciarcă, prima şi, respectiv, a doua reclamantă)
112. Curtea observă că primele două reclamante au sesizat instanţele naţionale cu capătul de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenţie (supra, pct. 95), inclusiv prin intermediul unui recurs în casaţie (supra, pct. 53), şi că instanţele l-au examinat [Secară împotriva României (dec.), nr. 56.658/22, pct. 33 şi 36, 20 februarie 2025]. Constatând că cererile nu sunt în mod vădit nefondate şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate prevăzut la art. 35 din Convenţie, Curtea le declară admisibile.
113. Cele două reclamante consideră că nici art. 246 alin. (1) C. pen. (supra, pct. 69), în vigoare la momentul comiterii faptelor, nici art. 297 alin. (1) N. C. pen. (supra, pct. 70) nu au definit cu suficientă claritate şi precizie comportamentul interzis de lege. Explicând că, la momentul comiterii faptelor, exercitau funcţia de judecător de 32 de ani şi, respectiv, de 17 ani, acestea susţin că, chiar şi pentru magistraţii cu o astfel de experienţă, condamnarea penală a unui judecător pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu era în niciun caz previzibilă. Reclamantele invocă Rezoluţia din 7 august 2012 emisă de DNA, susţinând că în aceasta s-a apreciat că există o îndoială asupra cadrului legal aplicabil (supra, pct. 21 şi 22), precum şi Decizia civilă din 25 noiembrie 2013 (supra, pct. 18), în care Înalta Curte a constatat lipsa răspunderii disciplinare. Susţin, de asemenea, că legea a fost interpretată în mod diferit în etapa de apel a procesului penal, ceea ce dovedeşte, în opinia lor, că nu era previzibilă.
114. Cele două reclamante susţin că realizarea unui raţionament în cadrul deliberărilor, după încheierea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor şi după aprecierea probelor, aspecte care, potrivit acestora, constituie prerogativa şi competenţa exclusivă a instanţei, cu respectarea principiului statului de drept, nu poate să constituie o infracţiune. Potrivit acestora, criticarea unor astfel de chestiuni pe cale penală este de natură să compromită independenţa judecătorilor şi, în plus, pune în discuţie raţiunea de a fi a căilor de atac. A doua reclamantă adaugă că nu reiese din niciun element de probă că a acţionat sub presiunea unui factor exterior şi că, prin urmare, în lipsă de probe privind reaua-credinţă din partea sa, răspunderea sa penală nu putea fi angajată.
115. Pe de altă parte, referindu-se la jurisprudenţa naţională astfel cum a fost depusă la dosar de părţi, cele două reclamante susţin că în practica judiciară existentă la momentul faptelor sa reţinut în unanimitate că un judecător nu poate fi urmărit penal pentru abuz în serviciu din cauza modului în care a soluţionat o cauză (supra, pct. 74). În consecinţă, prima reclamantă susţine că concluzia la care au ajuns judecătorii în propria cauză rezultă dintr-un reviriment jurisprudenţial pe care nu putea să îl prevadă. A doua reclamantă susţine că pedeapsa care i-a fost aplicată este izolată la nivel naţional şi denunţă neconformitatea ei cu jurisprudenţa internă constantă. În plus, cele două reclamante susţin că exemplele de jurisprudenţă prezentate, care sunt ulterioare faptelor cauzei, sunt lipsite de relevanţă în prezenta cauză. Acestea adaugă că CCR a trebuit să intervină pentru a clarifica termenii art. 297 alin. (1) N. C. pen. (supra, pct. 78-81) şi observă că Decizia din 7 februarie 2018 a CCR (supra, pct. 83-85) este ulterioară datei condamnării lor în apel.
116. În sfârşit, făcând trimitere la art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (supra, pct. 72 şi 73), precum şi la mai multe acte internaţionale (supra, pct. 86, 87, 89, 91 şi 93), acestea susţin că pragul dincolo de care poate fi angajată răspunderea penală a judecătorilor pentru fapte comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu este foarte ridicat. Acestea consideră că textul legii penale referitor la abuzul în serviciu nu respectă principiul prudenţei stabilit de normele internaţionale privind răspunderea judecătorilor.
117. Guvernul arată că faptele pentru care au fost condamnate reclamantele erau pedepsite de legea penală, respectiv de art. 248 C. pen. şi, de la 1 februarie 2014, art. 297 N. C. pen. (supra, pct. 69 şi 70). Adaugă că art. 175 N. C. pen. (supra, pct. 70) defineşte noţiunea de funcţionar public şi că art. 94 din Legea nr. 303/2004 (supra, pct. 72) prevede în mod expres că judecătorii răspund penal pentru faptele lor, în condiţiile legii.
118. Referindu-se la principiul generalităţii legilor, Guvernul susţine că, la momentul comiterii faptelor imputate reclamantelor, exista deja o jurisprudenţă constantă potrivit căreia judecătorii pot răspunde penal pentru modul de interpretare şi aplicare a legii numai în situaţiile în care s-a dovedit că aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă. Acesta arată că dispoziţia legislativă care pedepseşte abuzul în serviciu a făcut obiectul mai multor controale de constituţionalitate (supra, pct. 78-85) şi că, deşi deciziile pronunţate de CCR sunt ulterioare datelor la care au fost comise faptele în litigiu, acestea se întemeiază pe legi române şi acte internaţionale şi europene care erau deja în vigoare la momentul comiterii faptelor în discuţie. Adaugă că Decizia nr. 54/2018 a CCR (supra, pct. 83-85) a soluţionat problema dacă poate fi angajată răspunderea penală a unui judecător pentru abuz în serviciu ca urmare a motivării unei hotărâri judecătoreşti.
119. Reamintind calitatea de profesionişti în domeniul dreptului a reclamantelor, acesta consideră că, având în vedere jurisprudenţa română relevantă şi cadrul juridic aplicabil, persoanele în cauză nu puteau ignora, la momentul faptelor, nici modul în care a fost interpretat principiul independenţei judecătorilor, nici actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu care erau de natură să angajeze răspunderea penală.
120. În sfârşit, Guvernul susţine că, în speţă, instanţele naţionale au statuat în mod constant că un judecător poate fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu în legătură cu pronunţarea unei hotărâri, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. În concluzie, acesta consideră că infracţiunea pentru care au fost condamnate reclamantele a fost definită cu suficientă claritate, astfel încât era previzibilă aplicarea acesteia, în anumite condiţii, în cazul unui judecător ca urmare a motivării unei decizii pronunţate în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.
121. Art. 7 din Convenţie nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul acuzatului. Acesta consacră totodată, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor - nullum crimen, nulla poena sine lege - (Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 52, seria A nr. 260-A). Deşi interzice în special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta impune totodată să nu se aplice legea penală într-un mod extensiv în detrimentul acuzatului, ca de exemplu prin analogie [Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42.750/09, pct. 78, CEDO 2013, Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), nr. 35.343/05, pct. 154, CEDO 2015, precum şi Avizul consultativ privind aplicabilitatea termenelor de prescripţie în cazul urmăririlor penale, condamnărilor şi pedepselor pentru infracţiuni care constituie în esenţă acte de tortură (MC), Cererea nr. P162021001, Curtea de Casaţie din Armenia, pct. 67, 26 aprilie 2022 ("Avizul consultativ P16-2021-001")].
122. Din principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor rezultă că legea penală trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea acestora, astfel încât aceasta să fie accesibilă şi previzibilă în privinţa efectelor sale [G.I.E.M. S.r.l. şi alţii împotriva Italiei (MC), nr. 1.828/06 şi alte 2, pct. 242, 28 iunie 2018]. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, plecând de la textul dispoziţiei relevante şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării conferite acestui text de către instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală şi ce pedeapsă riscă pentru acestea (Del Rio Prada, citată anterior, pct. 79, G.I.E.M. S.r.l. şi alţii, citată anterior, pct. 242, şi Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 29, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V). În această privinţă, noţiunea de "drept" ("droit"/"law") utilizată la art. 7 corespunde celei de "lege" care se regăseşte în alte articole ale Convenţiei şi cuprinde dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi include condiţii calitative, printre care cele de accesibilitate şi previzibilitate [Yuksel Yalcinkaya împotriva Turciei (MC), nr. 15.669/20, pct. 238, 26 septembrie 2023].
123. Tocmai din cauza caracterului general al legilor, textul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, în mod necesar, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică (Kokkinakis, citată anterior, pct. 40, Del Rio Prada, citată anterior, pct. 92, şi Avizul consultativ P16-2021-001, citat anterior, pct. 67).
124. În plus, Curtea a subliniat că sfera de aplicare a noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul textului în discuţie, de domeniul acoperit de acesta, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Acest lucru este valabil în special pentru profesionişti, care sunt obişnuiţi să fie foarte prudenţi în exercitarea profesiei lor. Prin urmare, este de aşteptat ca aceştia să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor implicate [Vasiliauskas, citată anterior, pct. 157, şi Avizul consultativ referitor la utilizarea tehnicii "legislaţiei prin referinţă" pentru definirea unei infracţiuni şi la criteriile care trebuie aplicate pentru a compara legea penală aşa cum era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii şi legea penală modificată (MC), Cererea nr. P16-2019-001, Curtea Constituţională din Armenia, pct. 61, 29 mai 2020, şi trimiterile citate (Avizul consultativ P16-2019-001)].
125. În orice sistem juridic, oricât de clar ar fi redactat textul unei dispoziţii legale, inclusiv al unei dispoziţii de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor îndoielnice şi de adaptare la schimbările de situaţie. În plus, certitudinea, deşi extrem de dezirabilă, este însoţită uneori de o rigiditate excesivă, însă dreptul trebuie să ştie să se adapteze la schimbările de situaţie (Del Rio Prada, citată anterior, pct. 92, şi Parmak şi Bakir împotriva Turciei, nr. 22.429/07 şi 25.195/07, pct. 59, 3 decembrie 2019). În plus, potrivit tradiţiei juridice a statelor părţi la Convenţie, jurisprudenţa contribuie în mod necesar la dezvoltarea progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiţia ca rezultatul să fie în concordanţă cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil [S.W. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 36, seria A, nr. 335-B, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96 şi alte 2, pct. 50, CEDO 2001-II, şi Vasiliauskas, citată anterior, pct. 155]. Lipsa unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi previzibile în mod rezonabil poate conduce chiar la constatarea unei încălcări a art. 7 în privinţa unui acuzat. În caz contrar, obiectul şi scopul acestei dispoziţii - care impune ca nimeni să nu fie urmărit penal, condamnat sau pedepsit în mod arbitrar - ar fi nesocotite (Yuksel Yalcinkaya, citată anterior, pct. 239).
126. Curtea aminteşte că nu are competenţa de a se substitui instanţelor interne în aprecierea şi încadrarea juridică a faptelor (Rohlena, citată anterior, pct. 51) sau de a se pronunţa cu privire la răspunderea penală individuală a reclamantului [Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36.376/04, pct. 187, CEDO 2010]. Rolul Curţii se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unei astfel de interpretări (a se vedea, printre altele, Yuksel Yalcinkaya, citată anterior, pct. 240).
127. Însă Curtea a subliniat că trebuie să beneficieze de o putere de control mai largă atunci când dreptul protejat de o dispoziţie a Convenţiei, în speţă art. 7, impune existenţa unui temei legal pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare şi aplicarea unei pedepse (Aviz consultativ P16-2021-001, citat anterior, pct. 71). Art. 7 § 1 impune Curţii să examineze dacă condamnarea unui reclamant avea temei legal la momentul respectiv. În special, Curtea trebuie să se asigure că rezultatul obţinut de instanţele judecătoreşti naţionale competente era compatibil cu obiectul şi finalitatea acestei dispoziţii. Art. 7 din Convenţie ar fi lipsit de obiect în cazul în care Curţii i s-ar acorda o competenţă de control mai redusă (Yuksel Yalcinkaya, citată anterior, pct. 241).
128. Cu titlu introductiv, Curtea observă că nu este pus în discuţie în faţa sa faptul că un judecător nu poate, în general, să fie subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Într-adevăr, astfel cum li s-a explicat reclamantelor de către curtea de apel şi Înalta Curte, având în vedere legislaţia aplicabilă, judecătorii puteau fi subiecţi activi ai infracţiunii de abuz în serviciu (supra, pct. 34 şi 44; a se vedea de asemenea art. 175 N. C. pen., citat la pct. 70 supra, precum şi art. 94 din Legea nr. 303/2004, citat la pct. 72 supra). Având în vedere modul în care reclamantele şiau formulat plângerea în faţa instanţelor naţionale, pe de o parte, şi apoi în faţa Curţii, pe de altă parte (supra, pct. 95 - a se vedea şi Fu Quan, s.r.o., citată anterior, pct. 123), Curtea trebuie să examineze dacă, în speţă, dispoziţia din Codul penal care interzice abuzul în serviciu permitea reclamantelor, judecătoare, să prevadă că o conduită a acestora legată de motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar putea fi urmărită penal pentru abuz în serviciu, fără a se pune în discuţie garanţia de independenţă inerentă funcţiei lor.
129. Înainte de a continua analiza previzibilităţii dispoziţiilor penale în litigiu (a se vedea rezumatul argumentelor reclamantelor la pct. 113 supra), Curtea doreşte să reamintească rolul special în societate al puterii judecătoreşti: în calitate de garant al justiţiei, o valoare fundamentală într-un stat de drept, trebuie să beneficieze de încrederea publicului pentru ca judecătorii să aibă succes în îndeplinirea atribuţiilor lor [a se vedea, printre altele, Baka împotriva Ungariei (MC), nr. 20.261/12, pct. 164, 23 iunie 2016, şi Grzeda împotriva Poloniei (MC), nr. 43.572/18, pct. 302, 15 martie 2022]. Această consideraţie, prezentată în special în cauzele referitoare la dreptul judecătorilor la libertatea de exprimare (a se vedea, de exemplu, Guz împotriva Poloniei, nr. 965/12, pct. 86, 15 octombrie 2020), a fost apreciată la fel de relevantă în ceea ce priveşte adoptarea de măsuri care restrâng dreptul la libertate al membrilor corpului magistraţilor (Alparslan Altan împotriva Turciei, nr. 12.778/17, pct. 102, 16 aprilie 2019, şi Baş împotriva Turciei, nr. 66.448/17, pct. 144, 3 martie 2020) sau în ceea ce priveşte dreptul judecătorilor de a avea acces la o instanţă pentru chestiuni legate de statutul sau de cariera lor (Bilgen împotriva Turciei, nr. 1.571/07, pct. 58, 9 martie 2021, şi Humeniuk şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 11.423/19, pct. 52, 22 iulie 2021). Având în vedere locul important pe care puterea judecătorească îl ocupă în rândul organelor statului într-o societate democratică şi importanţa acordată separării puterilor şi necesităţii de a proteja independenţa puterii judecătoreşti [Ramos Nunes de Carvalho e Sa împotriva Portugaliei (MC), nr. 55.391/13 şi alte 2, pct. 196, 6 noiembrie 2018, cu jurisprudenţa citată], Curtea trebuie să acorde o atenţie deosebită protecţiei membrilor corpului judiciar împotriva măsurilor care le pot ameninţa independenţa şi autonomia (Bilgen, citată anterior, pct. 58, şi Stoianoglo împotriva Republicii Moldova, nr. 19.371/22, pct. 37, 24 octombrie 2023). Curtea reiterează faptul că judecătorii pot să respecte statul de drept şi să pună în aplicare Convenţia numai dacă dreptul intern nu îi privează de garanţiile impuse de Convenţie în ceea ce priveşte chestiunile care afectează în mod direct independenţa şi imparţialitatea lor (Grzeda, citată anterior, pct. 302).
130. Curtea observă că, în situaţii similare celei din prezenta cauză, răspunderea penală a judecătorilor ar putea fi considerată de natură să aducă atingere libertăţii profesionale a acestora de a interpreta legea, de a examina faptele şi de a aprecia probele în cauzele cu care sunt sesizaţi. În plus, Curtea a constatat deja că corupţia - inclusiv în sistemul judiciar - a devenit o problemă majoră în multe ţări [a se vedea, de exemplu, Ramanauskas împotriva Lituaniei (MC), nr. 74.420/01, pct. 50, CEDO 2008]. Prin urmare, este esenţial pentru garantarea statului de drept să se găsească un echilibru între răspunderea penală a judecătorilor şi garantarea independenţei şi imparţialităţii sistemului judiciar. În opinia Curţii, în acest context, este esenţial ca legea penală aplicabilă să fie redactată într-un mod suficient de precis în ceea ce priveşte domeniul ei de aplicare pentru a fi previzibilă în privinţa efectelor ei. Într-adevăr, în cazul în care se declanşează o acţiune penală din oficiu împotriva unui judecător, precum în speţă (supra, pct. 19), este în joc încrederea publicului în funcţionarea şi independenţa puterii judecătoreşti; într-un stat democratic, această încredere garantează însăşi existenţa statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Harabin împotriva Slovaciei, nr. 58.688/11, pct. 133, 20 noiembrie 2012, şi Stoianoglo, citată anterior, pct. 37).
131. Curtea constată, de asemenea, că din actele internaţionale relevante în vigoare la momentul săvârşirii faptelor imputate reclamantelor reiese că interpretarea legii, aprecierea circumstanţelor de fapt sau a probelor efectuate de judecători în vederea soluţionării cauzelor nu trebuiau să angajeze răspunderea penală a acestora, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă [a se vedea pct. 68 din Recomandarea CM/rec (2010) 12 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la judecători, citată la pct. 86 supra] sau abaterilor săvârşite cu intenţie de aceştia (supra, pct. 87 şi 90). În acest context, Curtea ţine seama de textul adoptat de Comisia de la Veneţia privind răspunderea penală a judecătorilor (a se vedea punctul 47 din acest text, citat la pct. 89 supra), care, deşi este ulterior datei faptelor în litigiu, sublinia că răspunderea penală a judecătorilor poate fi compatibilă cu principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor numai dacă este bazată pe texte de lege redactate într-un mod suficient de precis pentru a garanta independenţa judecătorilor şi imunitatea funcţională a fiecăruia dintre aceştia în activitatea lor de interpretare a legii, de apreciere a faptelor şi de punere în balanţă a probelor.
132. Revenind la situaţia de fapt din prezenta cauză, Curtea observă că articolele de lege care au incriminat succesiv abuzul în serviciu au fost redactate în mod similar şi au definit această infracţiune ca fiind fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unui terţ (supra, pct. 69 şi 70). Curtea observă, în special în ceea ce priveşte previzibilitatea acestor articole de lege şi compatibilitatea lor cu principiul statului de drept, că legiuitorul a utilizat o formulare suficient de generală pentru a defini comportamentul sancţionabil (fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos). Prin urmare, legea internă nu conţine o listă exhaustivă a conduitelor pasibile de pedeapsă. Cu toate acestea, Curtea a constatat deja că modul de redactare a multor legi nu este caracterizat de precizie absolută. Multe dintre ele, din cauza necesităţii de a evita rigiditatea excesivă şi de a se adapta la schimbările de situaţie, utilizează de nevoie formule mai mult sau mai puţin vagi (Kokkinakis, citată anterior, pct. 40 şi trimiterea citată acolo). În acest context Curtea observă că, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) N. C. pen., Curtea Constituţională a confirmat, ulterior situaţiei de fapt din speţă, că noţiunea "act" a fost definită în unanimitate în doctrină şi se circumscrie sferei atribuţiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcţionarul le are (supra, pct. 80).
133. Nu este de competenţa Curţii să se pronunţe asupra caracterului adecvat al metodelor alese de legiuitorul unui stat pârât pentru reglementarea într-un anumit domeniu (Kovesi împotriva României, nr. 3.594/19, pct. 192, 5 mai 2020). Astfel cum a arătat deja, Curtea a admis deja că cerinţa preciziei legilor nu se opune redactării în termeni generali în domeniul dreptului penal. În caz contrar, ar exista riscul ca textul de incriminare să nu acopere problema în mod cuprinzător şi să necesite să fie revizuit constant în conformitate cu numeroasele circumstanţe noi care pot apărea în practică. Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai la înlăturarea oricăror îndoieli care ar mai putea persista cu privire la interpretarea normelor şi permite să se ţină seama de evoluţia practicii cotidiene (a se vedea jurisprudenţa citată la pct. 123 şi 125 supra, precum şi Cantoni, citată anterior, pct. 32).
134. În continuare, Curtea observă că, având în vedere calitatea de judecător a reclamantelor, textul care defineşte infracţiunea de abuz în serviciu a fost aplicat în speţă de instanţele naţionale în contextul mai general al dreptului constituţional şi al legislaţiei care reglementează activitatea judecătorilor (supra, pct. 34, 44, 49 şi 54), pentru a decide dacă faptele imputate persoanelor în cauză intrau în sfera de aplicare a legii penale. Curtea aminteşte că, din perspectiva art. 7 din Convenţie, trebuie să ia în considerare dreptul intern "în ansamblu" şi modul în care acesta era aplicat la vremea respectivă [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21.906/04, pct. 145, CEDO 2008, şi Del Rio Prada, citată anterior, pct. 90]. Astfel, în speţă, instanţele judecătoreşti naţionale au ţinut seama de faptul că, pe de o parte, judecătorii, în exercitarea funcţiilor lor, sunt independenţi şi se supun numai legii, iar, pe de altă parte, că împotriva hotărârilor judecătoreşti se poate exercita controlul în cadrul căilor de atac (art. 124 şi 129 din Constituţie, citate la pct. 68 supra). Părţile nu pun în discuţie previzibilitatea acestor din urmă dispoziţii legale.
135. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă, în speţă, textul dispoziţiilor legale penale aplicabile judecătorilor, interpretat în lumina jurisprudenţei interpretative care îl însoţea, îndeplinea la momentul comiterii faptelor condiţia de previzibilitate a legii în ceea ce priveşte efectele sale (a se vedea în acest sens Cantoni, citată anterior, pct. 32, şi Parmak şi Bakir, citată anterior, pct. 65).
136. În această privinţă, din exemplele de jurisprudenţă depuse la dosar, unele fiind hotărâri anterioare datei comiterii faptelor de către reclamante, reiese că instanţele judecătoreşti naţionale au statuat în mod constant că nu se poate angaja răspunderea penală a judecătorilor pentru abuz în serviciu ca urmare a motivării, chiar eronate, a unei hotărâri judecătoreşti (supra, pct. 74). În plus, jurisprudenţa respectivă arată că răspunderea penală a judecătorilor poate fi angajată, pentru infracţiunea avută în vedere, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat atribuţiile cu rea-credinţă (supra, pct. 75). Cu alte cuvinte, pentru a încadra o faptă ca abuz în serviciu, trebuie făcută deosebirea dintre ipoteza unei soluţii date cu bunăcredinţă într-o cauză şi situaţia unei cauze în care un magistrat a interpretat cu intenţie şi cu rea-credinţă o normă de drept, într-un mod contrar sensului acesteia, orientând astfel procesul către o soluţie contrară legii şi încălcând cu premeditare normele.
137. Prin urmare, Curtea constată că condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca răspunderea penală a unui judecător să poată fi angajată pentru abuzul în serviciu în legătură cu o faptă săvârşită în exercitarea atribuţiilor sale nu doar că erau clar definite, ci erau şi reiterate în mod constant în jurisprudenţa naţională disponibilă la momentul săvârşirii faptelor imputate reclamantelor (supra, pct. 74 şi 75 - a se compara cu K.A. şi A.D. împotriva Belgiei, nr. 42.758/98 şi 45.558/99, pct. 55-58, 17 februarie 2005, precum şi Soros împotriva Franţei, nr. 50.425/06, pct. 58, 6 octombrie 2011). În plus, această interpretare jurisprudenţială a sferei infracţiunii era, în opinia Curţii, în concordanţă cu esenţa acestei infracţiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Jorgic împotriva Germaniei, nr. 74.613/01, pct. 109, CEDO 2007-III, şi Huhtamaki împotriva Finlandei, nr. 54.468/09, pct. 51, 6 martie 2012).
138. Mai presus de toate, şi de mică importanţă în această privinţă, având în vedere volumul jurisprudenţei interne disponibile la vremea respectivă, Curtea observă că reclamantele aveau funcţia de judecător cu specializare în drept penal şi o vechime de mai mulţi ani în magistratură (supra, pct. 113). Având în vedere statutul şi experienţa lor, nu era nerezonabil să se aştepte ca reclamantele să acţioneze cu mare prudenţă şi să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor pe care le presupune exercitarea profesiei lor (Varvara împotriva Italiei, nr. 17.475/09, pct. 56, 29 octombrie 2013; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, şi în legătură cu un "investitor instituţional", Soros, citată anterior, pct. 59). Ordinea juridică română conţinea, la data faptelor din litigiul principal, indicaţii clare şi imperative din care reieşea că pronunţarea cu ştiinţă, cu încălcarea legii, de către un judecător a unei hotărâri judecătoreşti cauzatoare de prejudiciu poate să constituie o infracţiune (supra, pct. 136), fără ca o astfel de încadrare penală să pună în discuţie independenţa garantată profesiei de Legea fundamentală şi de actele internaţionale. Astfel, nu ar fi trebuit să existe nicio îndoială în percepţia reclamantelor cu privire la consecinţele la care erau expuse prin pronunţarea deciziei în litigiu.
139. În plus, Curtea observă că, în speţă, instanţele judecătoreşti naţionale erau obligate să aplice, în situaţia de fapt imputată reclamantelor, principiile dezvoltate în acel moment în jurisprudenţa referitoare la răspunderea penală a unui magistrat pentru abuz în serviciu. În speţă, respectivele instanţe judecătoreşti naţionale au considerat în unanimitate că un judecător este funcţionar public în sensul art. 175 N. C. pen. (supra, pct. 70) şi că poate să fie subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu (supra, pct. 34 şi 44). Acestea au reţinut, de asemenea, raportându-se la jurisprudenţa relevantă, pe de o parte, că există o regulă generală potrivit căreia pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate duce la începerea urmăririi penale faţă de judecător, care este independent şi ale cărui hotărâri sunt supuse controlului doar în cadrul căilor de atac (supra, pct. 35, 44 şi 55), iar, pe de altă parte, că răspunderea penală a unui judecător poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, stabilite în jurisprudenţă (supra, pct. 34, 45 şi 54).
140. În plus, Curtea constată că, astfel cum au arătat instanţele naţionale, comportamentul reproşat reclamantelor nu a fost pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sine, ci faptul de a fi adoptat un anumit comportament înainte de elaborarea hotărârii şi de a fi construit ulterior, cu ştiinţă, un raţionament juridic contrar legii, cu scopul de a pronunţa o anumită soluţie în dosarul referitor la S.D., cauzând astfel un prejudiciu (supra, pct. 47). Într-adevăr, autorităţile naţionale au reţinut că reclamantele au alterat faptele pentru a permite aplicarea principiului ne bis in idem în cauza cu judecarea căreia au fost învestite (supra, pct. 33 şi 47). În această privinţă, Curtea acordă importanţă analizei Înaltei Curţi, potrivit căreia scopul cercetării penale nu îl constituie analiza legalităţii şi temeiniciei unei soluţii - acest rol revenind exclusiv organelor de control judiciar competente, prevăzute de lege -, ci identificarea, dincolo de această soluţie, a unui act de conduită al magistratului contrar atribuţiilor de serviciu, act care corespunde elementului material al infracţiunii, precum şi mobilului actului în discuţie (verbum regens), şi care, uneori, poate avea influenţe asupra unei soluţii urmând a fi pronunţată (supra, pct. 46). Astfel, instanţele naţionale au făcut deosebire între faptul care a angajat răspunderea penală a reclamantelor şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu bună-credinţă.
141. Curtea acordă o atenţie deosebită faptului că reclamantele au invocat capătul de cerere în faţa instanţelor naţionale superioare, care au răspuns explicând structura infracţiunii şi stabilind elementele constitutive ale acesteia în speţă (supra, pct. 44 şi 57). De asemenea, instanţele naţionale au examinat argumentul formulat de prima şi a doua reclamantă, potrivit căruia independenţa judecătorilor, garantată atât de Legea fundamentală, cât şi de acte internaţionale, nu permitea condamnarea lor pentru abuz în serviciu în legătură cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Instanţele au indicat, în această privinţă, modul în care independenţa judecătorilor trebuia interpretată şi înţeleasă în lumina principiilor constituţionale şi a actelor internaţionale pe care le-au considerat relevante în speţă (supra, pct. 49 şi 55 - a se vedea, mutatis mutandis, Haarde împotriva Islandei, nr. 66.847/12, pct. 129-131, 23 noiembrie 2017).
142. Curtea nu poate decât să constate că motivarea instanţelor judecătoreşti naţionale în deciziile referitoare la reclamante era conformă cu practica unanimă a celei mai înalte autorităţi judecătoreşti competente, şi anume Înalta Curte (supra, pct. 74 şi 75), şi că era de asemenea conformă cu linia jurisprudenţială confirmată de CCR (supra, pct. 83-85). Astfel, în Decizia sa din 7 februarie 2018, în care a avut de examinat dacă faptul că un magistrat a pronunţat o anumită hotărâre putea, după caz, să constituie elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu (supra, pct. 83), această instanţă, deşi a recunoscut că răspunderea penală a judecătorului nu putea, în principiu, să fie angajată pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, a indicat totuşi orientările care trebuie urmate pentru a stabili, în fiecare cauză, dacă un astfel de act putea constitui infracţiunea respectivă (supra, pct. 85). În acest sens a ţinut seama de dispoziţiile legale interne şi actele internaţionale relevante în acest domeniu (supra, pct. 84) şi a confirmat jurisprudenţa naţională aplicabilă în materie. Astfel, deşi aceste decizii ale CCR erau, desigur, ulterioare faptelor imputate reclamantelor, ele constituie totuşi un element de interpretare, de care Curtea trebuie să ţină seama [Răducanu împotriva României (dec.), nr. 83.460/17, pct. 66 in fine, 6 decembrie 2022].
143. Curtea constată, de asemenea, că instanţele naţionale au cercetat, având în vedere contextul cauzei şi în lumina probelor avute la dispoziţie, dacă reclamantele au comis infracţiunea de abuz în serviciu. Deşi au fost de acord cu principiile aplicabile (supra, pct. 34 şi 45), curtea de apel şi Înalta Curte au adoptat soluţii divergente în ceea ce priveşte interpretarea probelor şi, mai precis, existenţa unor elemente suficiente pentru a stabili reaua-credinţă a reclamantelor (supra, pct. 36 şi 48-50).
144. A doua reclamantă deplânge faptul că a fost condamnată pentru abuz în serviciu în lipsa oricărei probe de natură să demonstreze că ar fi fost influenţată pentru a pronunţa o hotărâre favorabilă lui S.D. (a se vedea rezumatul argumentelor reclamantelor la pct. 114 supra). Pe lângă faptul că acest argument priveşte aprecierea probelor, materie care ţine în principal de dreptul intern şi de instanţele naţionale [Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22.251/08, pct. 61, CEDO 2015], Curtea constată mai întâi că instanţele naţionale erau obligate în speţă să aplice dispoziţiile legale relevante într-o situaţie de fapt specifică şi că Înalta Curte a expus motivele pentru care considera că reclamantele au pronunţat, cu intenţie, o soluţie favorabilă inculpatului în cauza în discuţie (supra, pct. 48 şi 50). În continuare, este necesar să se constate că instanţele naţionale au reţinut, referitor la dispoziţia în cauză, o interpretare compatibilă cu esenţa infracţiunii şi conformă cu litera legii penale interpretate în contextul său jurisprudenţial, interpretare care, de altfel, nu este nerezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, Jorgic, citată anterior, pct. 104-108, şi Huhtamaki, citată anterior, pct. 51).
145. În plus, în ceea ce priveşte susţinerea primei reclamante, potrivit căreia a avut loc un reviriment jurisprudenţial în cauza care o priveşte (supra, pct. 115), Curtea consideră că soluţia criticată în speţă nu constituie un reviriment jurisprudenţial, ci aplicarea principiilor dezvoltate în jurisprudenţă la situaţia specifică a reclamantelor. În plus, Curtea consideră că nu se poate concluziona că statul nu a îndeplinit cerinţa de previzibilitate a legii pentru simplul motiv că decizia de condamnare a fost izolată pe plan intern (supra, pct. 115), acest lucru explicându-se prin absenţa unor cauze anterioare referitoare la o situaţie strict identică (a se vedea, mutatis mutandis, Soros, citată anterior, pct. 58).
146. În ceea ce priveşte argumentul reclamantelor, potrivit căruia Rezoluţia din 7 august 2012 emisă de DNA a ridicat îndoieli cu privire la modul de aplicare a cadrului legal care reglementa răspunderea penală a judecătorilor pentru infracţiuni de serviciu (supra, pct. 21, 22 şi 113), Curtea observă că parchetul şi-a schimbat ulterior opinia şi a dispus redeschiderea urmăririi penale în baza unor fapte noi (supra, pct. 25 - a se vedea, pentru o situaţie diferită, Liivik, citată anterior, pct. 102). Consideră, de asemenea, că aprecierea iniţială a parchetului nu poate, în orice caz, să înlocuiască interpretarea textelor de lege de către instanţele judecătoreşti naţionale, cu atât mai mult cu cât este vorba despre decizii succesive pronunţate în cadrul aceleiaşi proceduri şi care vizează o situaţie de fapt specifică şi probe diferite pe care parchetul nu le-a avut de examinat anterior. Pe de altă parte, potrivit dreptului român, competenţa de control a instanţei judecătoreşti cu privire la soluţia de neîncepere a urmăririi penale era limitată la verificarea exclusiv a legalităţii deciziei, cu excluderea temeiniciei acesteia (supra, pct. 24). Cu toate acestea, o astfel de decizie nu putea duce la o interpretare a literei legii, aşa cum s-a întâmplat în cazul deciziilor pronunţate de CCR (supra, pct. 142; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Răducanu, citată anterior, pct. 68 in fine).
147. În măsura în care reclamantele consideră că, întrucât nu s-a reţinut o abatere disciplinară în sarcina lor, nu ar fi trebuit să fie condamnate penal (supra, pct. 113), Curtea constată mai întâi că art. 94 din Legea nr. 303/2004 prevede că judecătorii răspund atât penal, cât şi disciplinar (supra, pct. 72). În continuare, observă că cele două proceduri - disciplinară şi penală - vizau circumstanţe de fapt diferite, prima fiind soluţionată înainte de redeschiderea procedurii penale faţă de reclamante pentru abuz în serviciu şi fără a se face referire la începerea urmăririi penale faţă de a treia reclamantă pentru luare de mită în legătură cu pronunţarea Deciziei penale din 22 februarie 2012 (supra, pct. 18 şi 25). În plus, judecătorii învestiţi cu judecarea fiecăreia dintre cele două proceduri au examinat diferite aspecte ale comportamentului imputat reclamantelor (supra, pct. 59). De altfel, Înalta Curte a răspuns la acest argument, pe care reclamantele îl invocaseră în faţa acesteia (supra, pct. 59).
148. Curtea este conştientă de faptul că, în speţă, contextul factual al faptelor imputate reclamantelor se suprapunea într-o anumită măsură cu activitatea principală a funcţiilor unui judecător, şi anume cea de pronunţare a hotărârilor judecătoreşti. Totuşi, consideraţiile precedente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că articolele de lege care incriminau abuzul în serviciu la momentul faptelor, însoţite de jurisprudenţa interpretativă, erau formulate într-un mod suficient de precis pentru a permite reclamantelor, ele însele judecătoare, să discearnă într-o măsură rezonabilă, în raport cu circumstanţele, că faptele lor riscă să le aducă o condamnare penală, fără ca garanţia independenţei justiţiei să fie pusă în discuţie. În plus, interpretarea reţinută de instanţele judecătoreşti naţionale pentru a stabili răspunderea individuală a reclamantelor era conformă cu esenţa infracţiunii discuţie.
2. declară admisibile cererile nr. 22.198/18 şi nr. 48.856/18 şi inadmisibilă Cererea nr. 57.849/19;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată, în scris, la 15 aprilie 2025, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Nr. | Numărul cererii | Denumirea cauzei | Introdusă de | Reclamant(ă) Anul naşterii Reşedinţă/Domiciliu Cetăţenie | Reprezentat(ă) de |
1. | 22.198/18 | Bădescu împotriva României | 7.05.2018 | Liliana Bădescu 1957 Bucureşti română | Ion-Valeriu Stănoiu |
2. | 48.856/18 | Piciarcă împotriva României | 15.10.2018 | Dumitriţa Piciarcă 1955 Bucureşti română | Alina Cojocaru |
3. | 57.849/19 | Cîrstoiu împotriva României | 1.11.2019 | Veronica Cîrstoiu 1957 Bucureşti română | Corneliu-Liviu Popescu |