Wolters Kluwer, Renuntarea la dreptul pretins

Renunţarea la dreptul pretins este incidentul procedural prin care reclamantul sau pârâtul care a răspuns cu o cerere reconvenţională renunţă la dreptul pretins, pierzând prin această renunţare orice posibilitate de a-l mai valorifica pe cale judiciară, cu condiţia ca obiectul litigiului să corespundă cu cel al desistării.

Renunţarea la dreptul pretins este incidentul procedural prin care reclamantul sau pârâtul care a răspuns cu o cerere reconvenţională renunţă la dreptul pretins, drept care a devenit litigios prin introducerea cererii de chemare în judecată.

Renunţarea la dreptul pretins se poate face oricând în cursul procesului, fără acordul pârâtului, cu condiţia să poată dispune de acesta, să nu fie protejat de "interese de ordine publică".

Părţile care pot renunţa la dreptul pretins sunt:

- reclamantul şi pârâtul la cererea reconvenţională.

Prin urmare, condiţiile minime pentru ca partea să renunţe la dreptul pretins sunt:

- renunţarea să se realizeze printr-un act unilateral de voinţă din partea reclamantului, neavând nevoie de acordul pârâtului. Totuşi, printr-o cerere reconvenţională, pârâtul poate învedera instanţei că renunţarea s-a făcut cu un scop ocult, fraudulos;

- reclamantul să poată dispune de dreptul litigios, deci dreptul să fie disponibil;

- renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de dreptul litigios, astfel încât mandatarul poate acţiona doar în baza unei procuri speciale;

- renunţarea se poate face oricând în cursul procesului, inclusiv în apel, în recurs sau în căile extraordinare de retractare;

- forma renunţării poate fi verbală în faţa instanţei sau printr-un înscris autentic;

- reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată sau la despăgubiri, la cererea pârâtului.